Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Motorul şi cucul

Irina Nicolau



Revin asupra ţăranului. Îi dau târcoale de trei decenii. La început pricepeam ceva. Credeam că pricep. Acum situaţia s-a schimbat. Am descoperit că discursurile despre ţărani creează ţărani şi, ori de câte ori ţăranii din realitate se comportă diferit de imaginile pe care le producem noi, suntem contrariaţi. Nu ştiu ce trebuie făcut. Aştept o schimbare. Până se schimbă ceva mă simt implicată într-un fals.
De pildă, majoritatea ţăranilor făcuţi, nu născuţi, se tem de motor. Scuipă în sân când îl văd, îl tratează cu neîncredere, îl evită. Spun majoritatea, şi nu toţi, pentru că ţăranul muncitor – cel mai făcut dintre cei făcuţi – ţăranul pe care l-au inventat comuniştii, iubeşte motorul ca pe propria lui mamă. Citez câteva fragmente de „cântec nou“, din anii ’50, ’60:
LIRIC: Du-mă, mamă, un mi-i dorul/ La bădiţa cu tractorul. MOBILIZATOR: Cu tractor şi secere,/ Hai, flăcăi la-ntrecere!/ Cine o ieşi fruntaş/ Duce steagu mintenaş. MAI LIRIC: Ce frumos înfloresc zorii/ Când trec mecanizatorii… VICTORIOS: Bubuie tractoarele,/ Pe toate ogoarele. FRENETIC: Când răsare mândrul soare,/ Sar băieţii pe tractoare./ Până pun mâncare-n oale,/ Au arat un deal ş-o vale. CONSTATATIV: Totul s-a mecanizat/ Munca ni s-a uşurat./ Muncile mecanizate, măi, măi,/ Dau recolte îmbelşugate, măi, măi.
Pentru cei care şi le mai amintesc evoc şlagărele: „Ilenuţa tractorista“ şi „Drag îmi e bădiţa cu tractorul“. Ultimul exemplu este o Mioriţă mecanizată culeasă din Sarinasuf, în 1958:
Eu am zis şefului meu/ Că n-am frână la Kadeu./ El mi-a zis că frâna-i bună, Nelule, puiule,/ Dădui drumu’ la maşină./ Motorul s-a ambalat/ Iară eu jos că m-am dat,/ Sub şenilă m-am băgat, Nelule, puiule./ – Unde-ţi fu moartea să mori?/ Sub şenilă de tractor./ Şi am pus un jurământ,/ Când m-o băga în pământ,/ Să nu mă bage adânc,/ S-aud tractoare arând,/ Şi tractoriştii cântând.
Evident, tractoriştii nu cântau aşa ceva… Acest gen de prostii răsunau pe scenele regionale şi naţionale în festivaluri şi concursuri. Tulburător mi se pare însă faptul că în vreme ce ansamblurile folclorice se prostituau aşa cum am arătat, un ţăran adevărat, probabil chiabur, şi-a îngropat tractorul. După 1989 l-a dezgropat şi jurnaliştii au făcut puţină vâlvă. Se pare că nu a fost unicul caz. Ceea ce m-a frapat este faptul că nimeni nu a insistat asupra riscurilor pe care şi le-a asumat ţăranul. Dacă îl pâra un binevoitor, nu se oprea până la Canal; alţi ţărani au ajuns şi pentru mai puţin. Şi m-a mai mirat că apologeţii „ţăranului conservator care respinge maşina“ nu s-au clintit după ce au auzit de povestea tractorului îngropat. Ei continuă să studieze relaţia dintre om şi cal, aşa cum rezultă din doine şi basme. Le urez somn uşor.
Alţi creatori de ţăran refuză acestuia sentimentul naturii. Pretind ei că, stând între ele, adică între pomi, păsări, frunze şi răsărit şi apus de soare, ţăranul nu le mai vede. Ştiu eu? Sigur că nu le vede aşa cum le vede orăşeanul care le-a pierdut. Tot atât de sigur este că atunci când le vede, dacă le vede, nu îşi exprimă sentimentul naturii în registru onomatopeic: ah, oh, vai… Nu sunt pregătită să port o luptă în jurul acestui subiect. Mă rezum să observ un singur lucru, prea se uită la ea, prea dă nume ultimului gândăcel, ca să spui că n-are ochi pentru natură. Bine, mi se poate replica, dar era vorba de sentiment. Da, sentiment… Eram într-o vară în Delta Dunării. Trăiam împreună cu 40 de orăşeni pe un ponton plutitor. La masa de seară era nelipsit „ohul“ colectiv dedicat apusului care, acolo, este întotdeauna roşu. Odată, o doamnă, profesoară de geografie cred, ne-a comunicat că în ziua respectivă se trezise dis-de-dimineaţă ca să vadă răsăritul. Era tot atât de roşu, ne-a explicat emoţionată, numai că era dincolo şi a împuns cerul spre tribord…
N-am la îndemână o creaţie ţărănească despre apusul de soare, s-ar putea nici să nu existe. Propun, în schimb, una despre cuc:
Sub sălcii la Cartojan/ Îmi cântă un pui bălan/ Şi-aşa cântă de frumos,/ De pică frunzele jos/ Şi-aşa cântă de duşman,/ Că mă dă jos de pe cal,/ – Cântă-mi, cuce, te roteşte/ Ca mândra când se găteşte/ Şi răsfiră-ţi penele/ ca mândra sprâncenele…
N-o fi având ţăranul sentimentul naturii dar sentimentul cucului… îl are precis.





înapoi la pagina principală
 
inchis