Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Memorie şi beznă

Irina Nicolau




La primul seminar de etnologie studenţii ar trebui să-şi cerceteze familia. Trecând peste stupoare, rezerve şi chicoteli, fiecare ar avea de întocmit arborele genealogic al neamului său. Operaţia devine cu adevărat utilă, când se realizează în doi timpi: mai întâi notează studentul ce ştie, ca să vadă cât de puţin ştie, şi apoi completează cu ajutorul unui bătrân. Pus pe hârtie, un arbore genealogic te face să te simţi mai bogat, mai sigur pe tine. Un scriitor francez contemporan, al cărui arbore genealogic îmbunătăţit înregistrează faimoase nume de familii europene, pretinde că a fi nobil înseamnă să cunoşti numele strămoşilor tăi. Pentru a şti cum li s-au numit strămoşii, nobilii ţin demult socoteli. Pomelnicele ţăranilor, într-un fel, realizau acelaşi lucru: Ion, Ion, Vasile, Maria, Ion… Pe cei uitaţi la pomeniri ţăranii îi împăcau, o dată pe an, cu o coptură de aluat numită uitată. Doar noi, cei care nu suntem nici nobili, nici ţărani, lăsăm cu neglijenţă în urmă puzderie de strămoşi uitaţi.
Ce vă propun în continuare, nu este o temă de seminar. La sfârşitul lecturii nu pretind nimănui să înceapă cu febrilitate o muncă de genealogist. Vă invit să facem împreună un exerciţiu de anamneză, să urcăm fiecare cu gândul în răspărul neamului lui. Eu am pornit!
Aşadar, mama şi tata. Trecem peste ei! Sunt cei despre care ştim cel mai mult. Mergem mai departe! Bunicii. Mulţi dintre bunici sunt deja biete fotografii şterse. Eu, de pildă, nu mi-am cunoscut nici un bunic. Bunice am avut trei: Irina, Mari şi Caterina. Le-am cunoscut pe ultimele două. Când m-am născut, Irina murise demult. Povestea ei e scurtă. După ce s-a logodit cu cel care avea să devină bunicul meu, acesta i-a spus, ca Ulise, mă duc până acolo cu vaporul… Şi, tot ca Ulise, întoarcerea s-a produs după mulţi ani. Ea l-a aşteptat. S-au căsătorit, au făcut o fată şi ea a murit. Nu cred că Homer a avut în vedere varianta în care moare Penelopa. Din fotografie Irina ne priveşte cu ochi cuminţi. La gât poartă o camee. Ştiu că era îndemânatică şi că avea o maşină de cusut. Mari a fost a doua soţie a lui bunicu – Spiru. Trecea drept cea mai frumoasă fată din Brăila. Este bunica mea cea mai consistentă, aş putea să relatez despre ea o sumedenie de poveşti. Pe bunica paternă, Caterina, am simţit-o întotdeauna departe, din altă lume. Avea cinci ani în timpul războiului din 1877! S-a căsătorit extrem de tânără cu un bărbat divorţat şi au făcut împreună şapte copii. După ce au terminat de făcut copii, el a plecat în America, unde a murit imediat. Ea a trăit nouăzeci de ani. Nu ştia poveşti. În ultimii ani ai vieţii a fost deportată de comunişti. Am cunoscut-o când era bătrână şi micuţă, un ghem de haine negre. Se lăuda că în tinereţe fusese înaltă şi puternică. Nu o credeam. După ce a murit şi trupul ei chircit s-a destins, ne-a dovedit din coşciug cât fusese ea de înaltă. Bunicul Gheorghe, americanul, are pentru mine un contur foarte şters. Ştiu despre el numai două lucruri: că a plecat din sat ca să nu se omoare cu fratele lui – unul era filogrec şi celălalt nu – şi că, într-o zi, a adus acasă un peşte foarte mare. Când vorbea despre peşte, Caterina deschidea braţele larg, ca o pajură bătrână. Spiru a fost căpitan de vapor. I-au lipsit toate viciile pe care le atribuim în mod obişnuit marinarilor. Se născuse în Chefalonia. Recent am auzit un catren despre chefaloniţi care, în traducere, sună aşa: „Chefaloniţi suntem/ Patruzeci şi cinci cu totul,/ Încă cinci dacă eram,/ Cuceream Constantinopolul“.
Eu am terminat cu bunicii. Dacă n-aţi terminat, vă aştept. Pe urmă vom face pasul următor, străbunicii. Pe tatăl Irinei îl chema Iacumi. Scria poezii. Pe mama ei o chema Angherio. După ce i-a murit nevasta, Iacumi şi-a lăsat cei cinci copii, unul în grija altuia, şi a plecat la Paris. Tatăl lui Mari avea prăvălie şi a dat faliment la Calafat. În prima mea copilărie am înotat în lăzi cu nasturi de sidef şi în valuri de dantelă. Mama lui Mari se numea Eleni şi era din Mitilini. Vrednică şi severă, ne iubea discret. Despre părinţii lui Caterina am auzit că erau bogaţi, adică aveau mai multe oi şi mai mulţi măgari decât alţii. Pentru ce au căsătorit-o la paisprezece ani cu un bărbat divorţat, rămâne pentru mine o enigmă. Cine erau părinţii lui Gheorghe, iar nu ştiu. Nu am întrebat la timp şi, acum, nu mai am pe cine să întreb. Tatăl lui Spiru era primar. Într-o zi s-a pomenit cu toţi feciorii – în număr de trei – că vin şi îi spun, tată, noi plecăm în România, acolo e bine. Atât le-a spus: „Unde veţi merge, veţi fi străini şi, când veţi reveni acasă, veţi fi străini iar“.
Hai, încă o treaptă! Stră-străbunicii. Nu ştiu cine erau părinţii lui Iacumi şi ai lui Angherio. Nu ştiu numele părinţilor lui Eleni. Am aflat, în schimb, o istorie despre o strămoaşă a ei. N-o pot plasa într-o epocă. Se ştie că trăia într-o casă de piatră cu socrii şi cumnaţii. Când soţul era plecat – şi grecii pleacă des – trebuia să doarmă în turnul casei, izolată. Într-o noapte, pe când îşi alăpta primul născut, un sfânt a ieşit din icoană şi i-a spus, zi-le oamenilor din insulă să se roage. În zori, a comunicat soacrei. Soacra a râs. Iar noaptea care a urmat, experienţa s-a repetat. Soacra a râs iar. A treia noapte sfântul a ieşit din nou din icoană, a rostit cu tristeţe cuvântul păcat şi un cutremur puternic a scuturat pământul. Strămoaşa lui Eleni a ieşit din turn uitând copilul în leagăn. Soacra, deci o strămoaşă a noastră şi mai îndepărtată, a fugit să scoată copilul şi, în clipa când ieşea cu el în braţe, o piatră din acoperiş a căzut şi a omorât-o numai pe ea. Părinţii părinţilor lui Caterina sunt pe veci uitaţi. Un posibil strămoş al lui Gheorghe ar putea fi Manea Şafarica, celnic, consemnat de I. Caragiani; dar nu avem nici o dovadă că am fi neam cu el. În fine, părinţii primarului din Chefalonia îmi sunt perfect necunoscuţi. Tot ce pot să presupun este că au trăit în acelaşi sat cu nume frumos, Marcandonata. Acolo, mama a întâlnit, acum trei ani, un preot şi un ţăran care, în după-amiezele libere, construiau de capul lor o bisericuţă.
Mai departe e beznă. Eu mă opresc aici! Cei care puteţi, continuaţi…





înapoi la pagina principală
 
inchis