Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Măsura ţărăniei noastre

Irina Nicolau




Noica a apucat s-o pună şi, de atunci, întrebarea revine cu obstinaţie, până când vom fi ţăranii Europei, până când? Ruşinea ţărănie şi iubirea de ţărănie, fiecare pe contul ei, fac cariere frumoase. Şi este greu să spui, uite-l pe cel caraghios, vreau să spun că este greu să alegi între ţăranul prea grăbit să-şi schimbe sumanul pe o haină de piele turcească şi orăşanul apelpisit care arborează retoric un fragment de ţărănie devenită decor.
Şi totuşi, cât vom mai fi ţărani? Întrebarea este iar aici. O amân avansând o altă întrebare: dar oare mai suntem? Şi încă una: fond, ce înseamnă să fii ţăran?
În mod arbitrar, numesc ţăran pe orice ins aflat în legătură directă cu pământul. Eşti cu atât mai ţăran cu cât între corpul tău şi pământ se interpun mai puţin elemente şi mai simple. Dacă îl îngropi, morţii sunt ţărani, cu condiţia să nu-i pui în cripte de beton suprapuse. Pentru că este suficient să aşezi ceva peste pământ ca o parte din puterea lui să se ducă. Pământul gol, pământul care respiră, produce comunităţi şi ţărani; acoperit, asfixiat, el generează colectivităţi şi oraşe. Ţărănia, pentru mine, nu derivă dintr-o ocupaţie sau dintr-un mod de locuire, în ultimă instanţă, ea poate fi redusă la o problemă de cordon ombilical. Şi, s-ar putea, ca o particularitate a românilor să fie aceea că-şi taie cu dificultate buricul. Imaginea pe care o propun este aceea a unui popor făcut broască la pământ, cu câteva sute de mii de intelectuali – nu multe, două, trei – care se mişcă târându-şi, cu sau fără graţie, buricul şi cu câteva milioane – nu multe, două, trei – de oameni de tip nou, ei înşişi cu buricul atârnând, care caldă fără milă peste trupurile noastre.
Legătura cu pământul este, deci, prezentă peste tot. Puţini sunt românii cărora nu le bate inima mai repede când rostesc cuvântul. Orice s-ar spune, rămân la părerea mea că suntem încă ţărani!
Suntem ţărani pentru că au supravieţuit coşmarului o mulţime de săteni anacronici ce trăiesc cu faţa întoarsă spre trecut. Ogari bătrâni, care ciulesc urechile când stăpânul umblă cu puşca, ei sunt primii care au cerut pământ.
Suntem ţărani pentru că fiii lor, indiferent cum arată şi cum se poartă, revin seara în satul dormitor, sau, dacă stau la oraş, îşi umplu de câte ori pot portbagajul cu jumătăţi de porc, brânză, cartofi, lână, vin, fasole… mulţi dintre ei sacrificându-şi concediile pentru producerea lor.
Suntem ţărani pentru că nepoţii lor, fiii celor din urmă, trăiesc în prima copilărie experienţa satului unde, cu haine de oraş şi cu purtări de ora, urcă în pomi, mănâncă ouăle găinilor şi se joacă cu vaca.
Suntem ţărani pentru că viaţa de tranşeu pe care am dus-o 45 de ani ne-a îndesat fiinţa într-o cută a pământului din care ieşim buimăciţi, purtând lut în gură, pe ochi şi în urechi. Probă a ţărăniei noastre actuale ne sunt şi picioarele de lut.
Suntem ţărani pentru că ne duce oricine de nas, fiind incapabili să acţionăm organizat, în grupuri mari, în numele unor cauze abstracte ce vizează un timp îndepărtat. Referindu-se la poporul lui, un etnolog bulgar spunea deunăzi: sinele nostru este scurt. Ţărănia noastră poate că este şi ea ceva care se consumă sub semnul lui aproape – vezi şi proverbul cu vrabia şi cioara de pe gard.
În fine, suntem ţărani pentru că nu suntem altceva. În calitate de funcţionari, funcţionăm prost; în calitate de tehnocraţi, eşuăm în vorbe… Şi atunci, ce să facem cu ţărănia noastră? Să dăm un ucaz prin care să cerem românilor să nu mai fie ţărani? Este cu putinţă să te faci din ţăran altceva, aşa, peste noapte? Nu cred!
O soluţie ar fi să ne asumăm ţărănia. Fără ruşine, fără infatuare, cum făcea ţăranul vechi şi smerit. Să avem cutezanţa de a crede că soluţiile noastre, născute din sărăcie şi ţărănie, pot constitui sursa unui lexic nou pentru alte culturi. Să dăm, deci, Europei măsura ţărăniei noastre. Deocamdată, atât!





înapoi la pagina principală
 
inchis