Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Lavaboul sau covata

Irina Nicolau




În adolescenţă aveam o prietenă „bine născută“ şi bine crescută care s-a nimerit într-o vară la o stână în Bucegi. Ciobanii anilor ’60, mai primitori decât cei de astăzi, s-au grăbit să le umple castroanele cu balmuş. Dar fata despre care vorbeam era învăţată să se spele pe mâini înainte de masă, aşa că a pronunţat întrebarea memorabilă, „bade, unde-i lavaboul?“. Şi badea n-avea.
Tot o prietenă, de data aceasta o femeie care cunoştea bine satul, a poposit într-altă vară la casa unui moşneag, într-un sat. După ce s-a interesat de fântână, de una, de alta, a întrebat firesc şi direct, „moşule, unde este W.C.“? El i-a făcut semn să-l urmeze, au străbătut curtea toată au trecut de grajd şi de porc şi au ajuns la un gard după care se făcea o livadă. Acolo moşul i-a arătat cum se deschide o poartă în gard şi i-a spus arătând cu mâna, „ia aşa, doamnă dragă, de aici cât vezi cu ochiul e numai veceauă“. Cineva, cândva, a scris un studiu despre „retirata“ la români. Nu-mi amintesc dacă a pus în evidenţă suficient dimensiunea ei cosmică. În locurile pe unde am umblat prin ţară construcţiile precare având această destinaţie pledau pentru o utilizare secundară, marea veceauă se afla în altă parte şi nu era făcută de mână de om.
Eram odată în Maramureş. Stăteam la o gazdă zgârcită despre care satul spunea că ar fi în stare să-şi mănânce şi untul de pe pieptene. Mă hrănea deci prost. Avea însă o mamă milostivă care prinsese drag de mine şi, ce făcea? se ducea şi trăgea pe şest sertarul mesei unde, lângă cutia de detergent, figura un fel de prăjitură, o tabla de cocă galbenă şi dulce. Tăia din ea o curea, se uita în jur, o strecura în sân, mai foia puţin ca să pară că a avut treabă şi căuta un moment când eram numai noi două ca să scoată dintre ţâţe prăjitura cu miros de Deval. „Ia, domnucă, şi mănâncă!“ Se uita la mine cu ochi albaştri până când înghiţeam ultima fărâmitură.
Voi relua exemplele, dar într-o ordine inversă celei în care le-am prezentat. Deci, bătrâna care ascundea prăjitura în sân. Mâncam de fiecare dată foarte greu. Dificultatea n-avea nici o legătură cu locul unde stătuse cuibărită prăjitura înainte de a îmi fi oferită, mă înnebunea mirosul de detergent. Şi, dacă mă gândesc bine, în sat, principalele surse de greaţă au fost produsele oraşului utilizate în mod neadecvat. De pildă, pot să beau din căni de tablă atârnate în cui la fântână pentru călători, am băut din ploscă după nu ştiu câţi nuntaşi, dar când trebuie să beau din sticlă după altul, îmi pare rău. Iar proba de foc, ca etnolog, am trecut-o cu recipientele de medicamente folosite ca pahare de ţuică, modă mare în Dobrogea anilor ’70. Parcă le văd. Erau scoase cu respect din sertar şi puse pe masă. Fiecare bea din recipientul lui. După ce băutul se încheia, recipientele de plastic, odată străveziu, îşi luau locul înapoi în sertar. N-am îndrăznit niciodată să întreb pentru ce nu le spală. De fiecare dată am închis ochii şi am băut.
Povestea cu veceaua cosmică, de câte ori îmi revine în minte, mă face să mă jenez de meschinăria soluţiei noastre de apartament. Evident, avem scuze, suntem obligaţi să rezolvăm problema în acest fel pentru că trăim în spaţii mici, frecvent unii peste alţii. Dar ar fi regretabil să ajungem să credem că prin vasul de porţelan am depăşit cu nu ştiu câte stele modul în care trăia moşneagul. Trăim pur şi simplu diferit.
În fine, absenţa lavaboului la sat mi se pare neglijabilă. Satul are covata. În covată frămânţi pâine, legeni copilul, speli rufe, te speli. Lavaboul te ajută să scapi de murdăria acumulată între un spălat şi alt spălat. Covata este locul unde trupul, prin spălare, se regenerează. Dacă lavaboul devine astfel emblematic pentru ceea ce a ajuns să fie higiena oraşului, cu tot cortegiul de deodorante, periuţe, bureţi şi bureţei, covata trimite la o curăţenie de alt semn, mai aproape de ceea ce numim puritate. Idealul acestei curăţenii poate fi rezumat în cuvintele: curat, luminat, ca argintul strecurat. Până în prezent, reclamele de spray nu-şi asumă răspunderea de a produce trupuri de argint.





înapoi la pagina principală
 
inchis