Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Isa ialesa

Irina Nicolau




• În repertoriul de cântece greceşti al copilăriei mele exista unul pe care mi-l cântau, înainte să mă culc, un fel de cântec de leagăn a cărui primă strofă spunea, în traducere, următoarele: Isa ialesa,/ vom merge la Odessa,/ vom mânca macaroane/ cu furculiţe de aur. Nu ştiu de ce nu l-am uitat. Poate din cauza melodiei, simplă şi legănată. Ceea ce ştiu este că imaginea unor greci cu aspect de omizi înaintând spre macaroanele din Odessa cu furculiţele de aur aţintite va fi o imagine care îmi va însoţi toată viaţa. A fost probabil prima reprezentare pe care am avut-o despre societatea de consum. următorul şoc mi l-a produs sintagma femeie de consumaţie. În fine, am mai fost tulburată când am înţeles că în numeroase statistici figurez şi eu la poziţia consumator. Mă întreb ce făcea omul în vremea când nu consuma? Cred că mânca, bea, se îmbrăca, îşi cumpăra lucruri pentru casă: adică tot aia, dar altfel.
• Albert Dauzat consemnează în Dicţionarul etimilogic al limbii franceze doi termeni: consommer şi consumer, ambii derivaţi din cuvinte latine (consummare şi consumer). Despre primul, atestat din secolul al XII-lea cu sensurile „a face totalul“, „a completa“, „a încheia“ dicţionarul menţionează că era confundat cu cel de al doilea care însemna „a distruge puţin câte puţin“. Reţin, a completa, a încheia şi a distruge, fără să pretind că a completa şi a încheia înseamnă frecvent a distruge, deşi, …aşa cred.
• Există comunităţi sumare care funcţionează după principiul „Ce-i în ladă şi pe noi“. Dacă stai şi socoteşti, în anul 1001 al acestui mileniu, casa românului era aproape goală. O carapace bogată în suflete şi săracă în obiecte. Privită cu ochiul de astăzi, ai fi zis un loc necăjit. Mobilă prea puţină, elemente decorative deloc, câteva obiecte care erau indispensabile vieţii şi, în rest, pace bună. Ispita obiectului s-a născut la oraş. Şi tot la oraş a fost cu putinţă Diogene. Mă plimbam într-o vară în zona Gării de Nord. Pe colţul unei case care fusese cândva prăvălie uşa era larg deschisă. Faţa de dinăuntru a caselor îmi provoacă o curiozitate dureroasă. Am privit cu lăcomie. În odaie am văzut: un pat, o masă, un scaun, un cuier; fără perdele, fără covor şi fără obişnuitele nimicuri. Altminteri, curat şi decent.
• Când obiectul încetează să mai fie UNU: o cană, un cuţit, o oală, nimic nu mai poate să frâneze multiplicarea lui. Societăţile cumpătate de altădată controlau numărul obiectelor sever, dar UNU pentru ele putea să însemne lucruri foarte diferite. De pildă, într-o comunitate din Pakistan, o fată primea la nuntă o fustă foarte largă. Era atât de largă, încât toată viaţa trăia în această fustă; mai tăia o bucată ruptă, mai cârpea… Nu era cazul fetei la aromâni care, după o informaţie publicată în revista „Românul de la Pind“ în 1909, primea: 30-60 de rochii, 20-30 de fuste, 300 de cămăşi, 100 de şervete, 150-200 de ciorapi, între 55-85 de pături şi de covoare, 4-8 plăpumi, vase de aramă, bani şi bijuterii. Cifrele sunt neverosimile şi trec peste ele pentru că mai importantă decât ele mi se pare precizarea că se dădeau fetei „strani ti ună bană“, adică „haine pentru toată viaţa“. După nuntă, cât mai avea de trăit, femeia nu mai adăuga nimic!
• Comuniştii denunţau societatea de consum şi nu pricep de ce construiau magazinele acelea uriaşe, condamnate să rămână cu vitrinele goale şi cu rafturile îmbâcsite cu câteva mărfuri care se repetau obsesiv. Cine poate să uite borcanele de morcovi în sare din anii ’80, aliniate cu zecile de mii în alimentare şi privindu-te cu ochi trişti, de fată refuzată? Sau prosoapele gălbejite, cu fire trase, care încercau prin număr să marcheze golul din magazinul Bucur Obor? Şi o să mă întrebi dacă îmi place mai mult acum la Bucur Obor, aşa cum te ştiu nu vei scăpa ocazia. Evident că nu! Dar nu ştiu cum poţi să compari două lucruri atât de diferite: sărăcia lucie de pe vremea lui Nea Nicu şi mizeria cu pretenţii de azi. N-a fost şi nici nu este nimic de plăcut! Mai grav mi se pare însă faptul că n-are ce să-ţi placă nici pe viitor. Când vom înceta să mai fim pubela în care se varsă toate gunoaiele Orientului şi Occidentului, când vom deveni consumatori protejaţi care consumă produsele unor firme cu nume bune, ei bine, atunci… Atunci va fi şi la noi ca la ei: vom avea ambalaje, reclame, facilităţi pentru plata în rate, alimente castrate, tot. Mulţi se vor bucura. În ce mă priveşte, eu voi muri de dor după sfoara cu care era legat muşchiul ţigănesc pe vremea lui Stalin, după măslinele luate pe gustate şi pepenele vândut pe tăiate, după porumbelul cald vândut neigienic din coş. Am văzut seminţe de floarea soarelui vândute în punguţe de celofan şi cu dată de expirare a garanţiei. Ce oroare!

Dilema, nr. 172, 26 aprilie-2 mai 1996





înapoi la pagina principală
 
inchis