Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Gostatul omniprezent






Pe vremea lui nea Nicu, puiul românesc era de două feluri: puiul-pui şi puiul de Gostat. Puiul de Gostat avea 2 capete, 4 picioare, creasta palidă, copanul albăstrui, stătea chircit, fără mamă, fără amintiri; dacă îl fierbeai, mirosea a peşte. Mai rău a fost că, odată cu puiul de tip nou, s-a ivit şi ţăranul de Gostat: leneş, mincinos, hoţ, nepriceput, lacom, guraliv şi fără credinţă în Dumnezeu. Ca orice lucru rău, se înmulţea repede. Mulţi dintre ei au venit la oraş. Culmea puiului de Gostat erau „fraţii Petreuş“, două creaturi famelice vândute într-o singură pungă şi cântărind împreună jumătate de kilogram. Apoteoza ţăranului de Gostat a fost atinsă prin Festivalul Naţional „Cântarea României“ – cinci sau şase ediţii – o nebunie care nu părea să aibă sfârşit. Pe urmă a venit Revoluţia…
Dacă s-a schimbat ceva? S-a schimbat. În sensul că puiul de Gostat a pierdut în faţa puiului „privatizat“, venit de departe. Dacă îl judeci după supa pe care o face, puiul privatizat nu are nici el cine ştie ce amintiri de ogradă. Dar cel puţin, somatic, se prezintă decent. Pe ţăranul de Gostat nu l-a concurat nimeni. Viitorul imediat este al lui. Nu ştiu să spun câţi ţărani de Gostat sunt. Mulţi! 80%? Nu, nici aşa… După mine ţăranul de Gostat este numai cu puţin mai numeros decât „ţăranul bun“, care el însuşi nu reprezintă, cred, mai mult de 15%. Deci, 15% şi, să zicem, 20%… restul de 65%, jumătatea mare a satelor, se compune din „ţăranul pasiv“ care se uită cu detaşare mioritică la felul în care 15% din oamenii satului pier şi 20% propăşesc. Socoteli făcute după ureche…
Din păcate, când depăşeşti acest gen de socoteli, constaţi că datele despre ţărani sunt lacunare şi, pentru moment, la fel de greu accesibile ca în trecut. Dacă mi-ar pune cineva întrebarea cum este ţăranul român acum?, i-aş spune făţiş că nu ştiu şi aş risca să adaug că nu ştie nimeni, pentru că tuturor ne lipsesc rezultatele cercetărilor care nu s-au făcut. Specialiştii în „ţărănie“ nu vor răspunde la întrebare prea curând. Vom auzi deci încă multe prostii despre ce este ţăranul. Discuţiile acelea inconsistente şi structurale ternar care încep cu bine a zis… (Blaga, Noica, Eliade, sau orice român „mare“) că ţăranul este… („înţelept“, „conservator“, „leneş“, „religios“ – cuvânt cheie pentru imaginea creată sau preluată de la autorul citat) pentru că eu, de exemplu, am fost ieri la piaţă… (şi aici vine „argumentul“ redus la o replică auzită întâmplător)…
Ce-i de făcut? Păi, mai întâi să ne dăm seama că nu cunoaştem ţăranul. Nici pe el, nici imaginile pe care oraşul le-a produs despre el. Istoria acestor imagini, atunci când va fi scrisă, o vor citi începând cu ultimul capitol, cel despre ţăran şi comunism. Ştiu că ar fi pueril să pretind că imaginile despre ţăran au fost mai mincinoase ca altele. S-a minţit enorm, peste tot. Şi totuşi, cu imaginea ţăranului s-a întâmplat ceva: utilizată ca ambalaj pentru mesaje străine de sat, utilizată în abuz – ce zic abuz, a fost un veritabil delir – s-a produs o reacţie de tip supradoză care a făcut ca, după Revoluţie, în materie de imagine a ţăranului să moştenim un vid.
Din decembrie ’89 se iţesc în televizoarele noastre tot felul de oameni care nu seamănă nici cu ţăranul lui Neculce, nici cu ţăranii lui Alecsandri, Slavici, Rebreanu, Sadoveanu. Nici măcar cu Moromete… Nu seamănă cu nimic. Nu vor pământ decât dacă li „se dă“ şi tractoare, au tot felul de probleme, nu înţelegi nimic.
În ce mă priveşte, mă silesc să-mi păstrez mirarea. Ea este garanţia că ştiu că nu ştiu. Ca să ştim va trebui să începem o muncă meticuloasă asupra prezentului. Studiul ţăranului s-a făcut aproape întotdeauna cu capul întors spre trecut. Nu avem timp, nu avem haznă, nu avem metode. Ceva vom face totuşi, pentru că altfel riscăm să devenim noi înşine umanişti de Gostat. Vă avertizez că Gostatul este omniprezent.

de Irina Nicolau




înapoi la pagina principală
 
inchis