Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Farmecul cotidianului

Irina Nicolau




Dragă Fefe,

Vin sărbătorile şi am început să mă gândesc la darurile pe care urmează să le fac. Tot timpul mai adaug un nume pe listă. Îmi place să dau şi să mi se dea. Există o generozitate exprimată de cel care dăruieşte şi una a celui care primeşte darul. Mulţi spun, nu pot să iau, nu pot, nu pot… Adică de ce nu poţi? Poţi numai să dai? Dacă nu primeşti, refuzi cuiva plăcerea de a-ţi oferi. Ţi-ar place să păţeşti aşa ceva?
De fapt, dacă mă gândesc bine, anul acesta nu e un an bun pentru daruri. Suntem prea săraci. Mă simt umilită când cumpăr pentru cei dragi lucruri ieftine. Faptul mă preocupă, de aceea mi-a trecut prin cap să fac un fel de chitanţe în care să scriu, de pildă, mamei, „Certific prin prezenta că, dacă aş avea bani, ţi-aş cumpăra o haină de blană“; sorei mele, „Certific… că ţi-aş cumpăra cutare tablou“; cumnatului meu, „Certific… o maşină nouă“; nepoatei mele, i-aş certifica un iepuraş cu obligaţia din partea mea de-a convinge familia să-l lase pe balcon. Este inutil să-ţi spun câte ţi-aş certifica ţie, care eşti departe şi de care mi-e dor…
Las chitanţele însă ca să-ţi spun ceva serios. Ieri, la Muzeul Ţăranului, am trăit o clipă înălţătoare. Şi mie îmi vine greu să scriu „înălţătoare“ dar altfel nu ştiu cum să-i spun. De dimineaţă a venit un domn, i-a zis lui Horia Bernea, bună ziua, şi a înşirat în birou, unde mă aflam întâmplător, 10 icoane pe sticlă. Mai bine zis, 10 minuni; piese frumoase, bine păstrate, icoane de clasă bună. De unde veneau icoanele? Şi de departe şi de aproape. Erau donaţia familiei Morariu, doi arhitecţi români plecaţi din ţară acum 25 de ani şi stabiliţi în Germania. Când au plecat, au lăsat la Bucureşti această comoară. Şi acum ce s-au gândit? S-au gândit s-o dea la muzeu. Reţine, însă, le-au dat unui muzeu pe care nici nu l-au văzut!!!
Gestul lor îmi aminteşte un pic de idilele medievale, când prinţii îşi dăruiau inimile unor prinţese îndepărtate al căror chip l-au zărit într-o miniatură-medalion. Spun, un pic, pentru că inimile prinţilor nu fuseseră cumpărate, bucăţică cu bucăţică, într-o vreme când banii nu prisoseau nimănui şi nici nu puteau fi vândute, bucăţică cu bucăţică. Cândva am citit într-un loc, nu mai invoc autorul, despre solidaritatea oamenilor care nu se cunosc. Ieri am aflat în mod direct cum funcţionează. Frumos! Dacă mă voi decide să ofer chitanţe de Crăciun, voi îndrăzni poate să scriu una şi pentru familia Morariu. Voi spune acolo, „Certific că îndrept spre casa voastră de Crăciun, gândul meu cel mai bun“.
Închei precizând că aştept de la tine ceva mai consistent decât o chitanţă. Nu pentru că aş avea nevoie de ceva, dar pentru că ştiu cât de greu îţi este să cumperi şi mai ales pentru altul.
Cu drag se gândeşte la tine
Riri

Dilema, Nr. 204, 6-12 decembrie 1996





înapoi la pagina principală
 
inchis