Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Farmecul cotidianului I




Farmecul cotidianului I

Dragă Fefe,

Se petrec în România lucruri atât de uimitoare încât merită să primeşti o bursă ca să stai aici să le urmăreşti. Mi-e milă de tine şi de toţi românii care se află departe. Pierderea voastră este enormă. De pildă, ieri, am avut posibilitatea să văd pe Antena 1 o conversaţie între Tavi Andronic şi Dincă, fostul primar al capitalei din timpul lui Ceauşescu. Emisiunea a durat cât să-mi depăşesc, rând pe rând, turbarea provocată de elogiul făcut ctitoriilor comuniste, dispreţul pentru modul mistificator în care a prezentat solidaritatea românilor în faţa nenorocirii care a fost cutremurul din ’77 ca pe efectul bunei lor organizări, mai ales, scârba pe care mi-a stârnit-o când s-a referit la dispariţia milioanelor de dolari primiţi în ’77 din străinătate, dispariţie pe care el şi cei ca el au trecut-o sub tăcere epntru că, a recunoscut modest, nici ei nu erau perfecţi. Depăşind turbarea, dispreţul şi scârba l-am privit cu luciditate. Concluzia a fost că acest ins şi cei ca el nu vor înţelege niciodată nimic. Îi împiedică să înţeleagă neruşinarea tipic comunistă. Numai această neruşinare îl poate face pe cel în vremea căruia Bucureştiul s-a umplut de râie, păduchi, gândaci şi şobolani să spună că, astăzi, capitala e murdară. Sigur că e murdară. Dacă nu ar fi murdară nu ar trebui să se facă eforturile care se fac pentru a o curăţa. Dar atunci, cum era atunci? A uitat, îmi poate spune cineva. N-a uitat, îi voi răspunde. Vocaţia comunistului este „să nu ştie“: tătucul Stalin „nu ştia“, Gheorghiu-Dej „nu ştia“, Ceauşescu „nu ştia“, păstrând toate proporţiile, primarul Dincă „nu ştia“… Iar cei şapte ani care au trecut nu l-au ajutat să afle, nu i-au deschis ochii asupra dezastrului la care a participat direct, nu l-au făcut să înţeleagă păcatul care apasă asupra conştiinţei lui pentru că a dat dispoziţie să fie zugrăvite clădirile neconsolidate. Ar fi multe de spus dar mă opresc aici. Am o singură concluzie, imoralitatea comuniştilor este incurabilă, niciodată nu-şi vor asuma răul pe care l-au făcut. Aşa că să nu mai aud de reconciliere. Şi, încă ceva, aş da oricât să nu-i mai văd cum îmi dau sfaturi de la televizor. În altă ordine de idei, aici a venit primăvara şi te sărut. Ghioceii sunt ieftini, vom mânca ghiocei.
Riri

------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90.
 




înapoi la pagina principală
 
inchis