Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Etnologia te învaţă că eşti o variantă într-o lume de variante şi te ajută să te împaci cu oamenii…

Irina Nicolau




— Doamnă Irina Nicolau, Vă cunoaştem ca pe o persoană care se implică cu îndrăzneală în tot ce face. Care e aria predilectă a activităţii Dumneavoastră?

— Găseşti că mă implic cu îndrăzneală? Nu-mi dau seama! Singura mea îndrăzneală constă în faptul că încerc să nu mă prefac. Încerc să fiu cum sunt. Socotesc că ne-am prefăcut destul. Şi, dacă mă întrebi ce-mi place să fac, îţi voi răspunde că îmi place să lucrez alături de alţi oameni. Am în vedere orice fel de lucru. La un moment dat contează doar starea de comuniune pe care o instaurează munca. Fac des elogiul muncii făcute cu sufletul la gură. Evident, se poate lucra în multe feluri. În ce mă priveşte, prefer varianta de tranşeu, varianta săracă. Lipsa şi disperarea îmi stimulează creativitatea. Când am tot ce-mi trebuie, îmi vine să nu mai fac nimic. În prezent, munca de muzeu este domeniul care mă pasionează cel mai mult. Cunoştinţele de etnologie acumulate în 20 de ani îmi permit să lucrez cu simplitate. Recent am descoperit valoarea şi forţa simplităţii.

— Muzeul Ţăranului Român ocupă un loc aparte în paleta culturală a Bucureştiului. Ne interesează metodele adoptate şi mijloacele folosite de specialiştii muzeului în practicarea acelei „muzeologii experimentale“.

— Ce se întâmplă la noi nu ţine de ceea ce numim în mod obişnuit „metodă“ şi „mijloace“. S-a întâmplat că, la începutul lui 1990, Horia Bernea şi un grup de oameni s-au angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte investindu-şi întreaga fiinţă pentru a face un muzeu. Ce facem este numai în al doilea rând muzeologie – voi reveni asupra ei –, în primul rând este o luptă. Luptăm cu prostul gust, cu minciuna, cu rutina, cu lenea, cu prejudecăţile, cu năclăiala, cu lipsa de curaj, cu nesimţirea, cu ura, cu dispreţul faţă de om, în general, şi cu cel faţă de ţăran, în mod special. Considerăm că ţăranul român, atât de năpăstuit de comunişti, merită un muzeu bun. Jumătate de secol, cultura lui a fost utilizată ca ambalaj pentru o minciună uriaşă. Ca o revanşă, încercăm să facem din această cultură un act mărturisitor. Muzeologia pe care o practicăm este, deci, dictată de intenţia de a lumina chipul ţăranului, de a îndepărta imaginile perimate şi falsificatoare. În locul lor nu pretindem să punem o altă imagine, a noastră. Chipul ţăranului nu este unul încremenit. Muzeologia noastră este o muzeologie a căutării, Horia Bernea spune, o muzeologie pâlpâitoare. Muzeele, în general, sunt marcate de sindromul suficienţei. De la intrare încep să te dăscălească şi să te facă să simţi povara celor pe care nu le ştii. La Muzeul Ţăranului, vizitatorul este invitat să caute ţăranul, să-l caute alături de noi. De fapt, încercăm să dăm lecţii de suflet. Să luăm un exemplu, marama. Muzeul o prezintă, în mod obişnuit, ca pe o piesă de costum, ca produs al unui meşteşug, îi studiază motivele decorative, propune tipologii. Noi o prezentăm încercând să-i facem pe oameni să înţeleagă cât este de frumoasă. Sunt multe de spus. La Muzeul Ţăranului obiectele sunt plasate în săli cu pereţi pictaţi. Numim acest procedeu spaţiu activ. Suntem preocupaţi de vecinătăţile care se creează între obiecte. Ne place să credem că obiectele din expoziţiile noastre sunt fericite şi că, peste noapte, îşi spun poveşti… Utilizăm etichetele explicative cu moderaţie, le realizăm din mătase, din placaj, facem tot ca să spulberăm obişnuinţa etichetei dreptunghiulare în care se indică de unde este obiectul şi de când. De pildă, pe o „etichetă“ plasată sub o fereastră mică de lemn povestim cum am luat-o din curtea unor oameni care îşi făcuseră casă nouă. Bărbatul a acceptat imediat să ne-o dea. Femeia s-a codit multă vreme, tot nu şi nu. În cele din urmă, ne-a zis că îi pare rău după ea, prin fereastra aceea a privit toată viaţa ei lumea. Lecţiile pe care poate un muzeu să le dea despre o fereastră sunt foarte numeroase. Noi am ales-o pe aceasta.

— Zilele acestea, la Chişinău, s-au pus bazele unui muzeu al satului. Cum aţi concepe Dumneavoastră proiectul unui astfel de muzeu în aer liber?

— Un muzeu al satului la Chişinău… Depinde de ceea ce vrei să faci şi, în general, faci ce-ţi lipseşte. N-am fost la Chişinău, nu pot decât să-mi închipui. Un muzeu cu vocaţie ştiinţifică nu prisoseşte nimănui. Lumea se schimbă, cum spunea Marin Preda, timpul nu mai are răbdare şi este bine să salvezi tot ce se poate salva. Problema este ce faci cu colecţia, ce mesaje vrei să comunici prin obiectele pe care le ai, bine fişate, bine conservate şi tot ce presupune un muzeu. Dacă refaci din ele o lume dispărută, „un paradis al buneilor“, accentuezi ruptura. Oamenii vin, privesc cu înduioşare, cu dragoste, cu respect, dar ca la ceva îndepărtat, bunicii sunt bătrâni. Eu aş imagina un amestec, lucruri noi şi lucruri vechi. Din punct de vedere muzeologic ipoteza se ţine, noul îmbătrâneşte, devine rar şi deci muzeificabil. Aş încerca prin aceste obiecte amestecate să compun atmosfera care domneşte într-o casă mare unde locuiesc trei, patru generaţii. Acolo lumile şi obiectele se întrepătrund. În felul acesta, la muzeu, s-ar regăsi toţi, şi bunicii şi nepoţii. În plus, s-ar crea o zonă – mă gândesc la sensul pe care l-a dat cuvântului Tarkovski – unde românitatea ar fi prezentată atât în expresii dispărute cât şi în expresii vii. Vizitând acest muzeu, oamenii ar trebui să priceapă că nu-i totul pierdut, că mai este loc pentru nădejde.

— Sunteţi practic, o debutantă în activitatea pedagogică. Studenţii anilor ’90 sunt capabili să perceapă realitatea prin prisma unui etnolog?

— N-am fost profesoară până în 1992. Nici nu mi-am dorit să fiu. Nu mă interesează comunicarea care se realizează de pe poziţii asimetrice, eu sunt profesor, ştiu tot, tu eşti elev, ascultă! Nu o neg, dar evit să o practic. Când vorbesc, îmi place să-mi exprim îndoielile, rostesc frecvent cuvântul cred, nu mă feresc să spun că nu ştiu, când nu ştiu. Toate acestea sunt incompatibile cu rolul de profesor. Şi totuşi, din 1992 am acceptat cu bucurie să le spun ce ştiu despre sat studenţilor de la Facultatea de istoria şi teoria artei. Am făcut-o din patriotism. Eram îngrozită că viitoarele elite ar putea să ajungă să desconsidere valorile satului. În ce priveşte modul în care studentul anilor ’90 receptează mesajul etnologului, cred, fără să-l flatez, că este mai deschis decât studenţii din alte perioade pentru că sub ochii lui istoria s-a răzvrătit, se întâmplă atâtea lucruri care rămân neînţelese şi etnologia este un instrument care te ajută să pricepi. Să ne închipuim că toate ştiinţele s-ar afla într-un far. Fiecăreia îi revine o ferestruică din care se poate privi lumea. Ceea ce vezi prin fereastra etnologiei te ajută să te împaci cu oamenii. Etnologia te învaţă că eşti o variantă într-o lume de variante şi că, dacă vrei să fii lăsat în pace, trebuie să-i dai şi tu pace celuilalt.

— Publicul român ar fi probabil interesat de activitatea Dvs. curentă. Dacă se poate, la ce lucraţi acum?

— Împreună cu o prietenă şi cu un profesor francez terminăm o carte despre o străduţă din Bucureşti. O străduţă neimportantă, una oarecare… De asemenea, la muzeu, încerc să pun bazele unei arhive a memoriei orale, se va numi, cred, Arhiva Timpului Prezent. Acolo o să intre şi înregistrările pe care mi le-ai adus tu, Tatiana, din Basarabia, cu biografii ale unor ţărani de acolo povestite de ei înşişi. Va exista deci o secţie de autobiografii, memorii, jurnale. Profit să lansez cu această ocazie un apel, ajutaţi-ne cu tot ce puteţi, scrieri de acest gen noi şi vechi, înregistrări pe casete, fotografii. Cel mai mic gest ne va umple de bucurie. Adresa noastră este „Muzeul Ţăranului Român“, Kiseleff 3, Bucureşti. Ţi-am spus ce fac, dar nu ţi-am spus ce-aş face dacă aş avea timp. Timp însă n-am, nimeni nu-şi poate imagina munca de galeră care se ascunde în spatele unui muzeu. Dacă aş avea timp, mi-aş vedea de eseul despre aromâni, tatăl meu a fost român din Balcani şi îi datorez această lucrare. Ideea care mă urmăreşte în fiecare cuvânt pe care îl scriu este aceea că românitatea ar trebui să fie înţeleasă ca o masă cu patru picioare: dacoromânii, aromânii, meglenoromânii şi istroromânii. Nu există surori la răsărit şi fraţi la sud! Toţi suntem un singur corp. Gândul unui frate aflat departe, printre străini, poate fi suportat, dar acela că un picior sau o mână se află departe de corp este un gând insuportabil. Cu acest al doilea gând ar trebui să se scoale toţi românii în fiecare dimineaţă
.
— Asemeni altor intelectuali români. Vă implicaţi activ în publicistică. Pentru ce scrieţi la Dilema?

— În ultimii cinci ani, românii au devenit suspicioşi şi foarte critici; cutare a trădat, cutare a vândut, cutare se preface. Eliminându-i, rând pe rând, constaţi că se face în jur gol. Eu am oroare de vid. Pe urmă, în mod obiectiv cred că există un număr de oameni valoroşi. Aproape că îmi vine să spun despre unii dintre ei că nu-i merităm. Scriu, deci, la Dilema pentru că directorul ei este Andrei Pleşu. Am încredere în el.

Interviu realizat de Tatiana ODOBESCU





înapoi la pagina principală
 
inchis