Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Daruri otrăvite

Irina Nicolau


Ce facem cu obiceiurile lor? Aşa cred că s-au întrebat comuniştii, imediat după ce au luat puterea. Atunci. Le interzicem, cred că au strigat unii, le stricăm, au zis alţii, le înlocuim, au rostit ultimii şi s-au apucat toţi de treabă. Au interzis, au stricat, au înlocuit timp de patruzeci şi cinci de ani…
Astăzi, când vezi câte obiceiuri au supravieţuit, te cuprinde mirarea şi un fel de mândrie patriotică. Bravos, naţiune, românul nu piere! Şi dacă piere, piere în legea lui. Căci nu trebuie să ne sperie schimbările care au survenit şi survin sub ochii noştri. Nimeni nu poate încremeni în illo tempore. În schimb, este regretabilă inerţia care menţine un număr mare de făcături pe care comunismul ni le-a impus. Pentru că suntem în decembrie, să reflectăm puţin la Moş Gerilă.
Moş Gerilă este varianta românească a lui Ded Maroz care, în traducere, înseamnă Moş Gerilă. Personajul româno-rus nu are nimic cu Gerilă din poveştile româneşti şi ruseşti. El este un impostor. A fost gândit ca o diversiune menită să submineze sărbătoarea creştinească, s-o topească în ceva inform care se numeşte „sărbătorile de iarnă“ şi care gravitează în jurul revelionului, deci a Anului Nou. La creştini Crăciunul nu este o sărbătoare de iarnă! Crăciunul înseamnă naşterea lui Cristos. El „se ţine“, adică te pregăteşti pentru el cu un post de patruzeci de zile, sacrifici porcul, coci ce este de copt şi te strângi cu toată familia în jurul mesei şi mănânci cât poţi. Se zice, Crăciunul sătulul, Paştele fudulul.
Moş Gerilă nu „se ţinea“. El se serba la întreprinderi. „Serbarea pomului“ de la mama şi „Serbarea pomului“ de la tata. Era organizat de comitetul sindical. Listele cu copii erau actualizate anual. De la Sector banii se distribuiau cu zece zile înainte. Plata se făcea prin virament. În fiecare loc era un tovarăş sindicalist care accepta să facă pe Moş Gerilă. Când mama şi tata erau inşi procopsiţi, la pomul lor venea un actor în cadrul activităţilor obşteşti ale teatrului. Sub pomul împodobit cu vată şi jucării de hârtie sau pe o masă, erau aşezate pachetele, ulterior pungile de plastic, pe care Moş Gerilă le dădea copiilor în schimbul unui cântec sau al unei poezii. Ce frumos era pe vremea lui Stalin… Şi tot colectivul venea, în frunte cu directorul, ca să vadă pe copii şi să zică vai, uite-l şi pe ăla al lui cutare, vai, cât a crescut sau, vai, cât de mic a rămas. Poate că nu aş fi atât de pornită dacă n-aş fi participat câţiva ani la organizarea acestei serbări. Pentru că am făcut parte din comitetul pomului de iarnă am aflat cum se pregăteau darurile. Paranteză. Darul este, după părerea mea, o făptură care simte şi ţine minte tot: cum te-ai gândit să-l alegi, cum l-ai cumpărat, cum l-ai învelit într-o hârtie frumoasă, cum şi unde l-ai păstrat până când l-ai dat. El este alături de tine în momentul când îl dai şi alături de cel care îl primeşte. Dacă nu ar fi aşa, darul n-ar fi dar şi n-ar avea nici o putere. Îmi amintesc deci cu oroare de discuţiile care se purtau în colectivul care pregătea pachete. Cinci femei care, în fiecare an, reluau aproape invariabil acelaşi gen de probleme: „N-are rost să risipim banii, mai bine le luăm rechizite, guaşe şi Carioci, mai ajutăm şi părinţii“; „Mai bine luăm multe lucruri mici şi mărunte. Prostioare dar cât mai multe, aşa le place la copii“; „Pentru copiii caloriferistului, vă rog, să luăm pijămăluţe, sărăcuţii de ei“; „Mai pune aici o portocală, ştii că asta le numără, nu am poftă de comentarii“; „Anul trecut, nesimţita aia ştii ce a spus. De ce nu vine aici să muncească cu noi, să care, să facă liste, să vadă ce-i aia“. Şi, pe urmă, venea ziua în care, la serbare, în spatele lui Moş Gerilă, stătea înşirat tot comitetul de organizare învăluind adunarea cu priviri binevoitoare, aţi văzut ce v-am dat? Atunci eram iritată şi nu ştiam de ce. Acum ştiu. Totul semăna cu o adunare unde se împart ajutoare.
Dar copiii erau fericiţi, îmi spunea cineva. Uite, eu îmi amintesc că eram fericită. Domnule, este atât de uşor să faci nişte copii fericiţi. Este destul să-i strângi la un loc, să te ocupi de ei puţin şi să le faci cadou o jucărie. Pe vremea aceea nu aveam alternativă şi, oricum, era mai amuzant decât de Ziua Copilului, dar acum? Ca să vedem cât au crescut copiii colegilor noştri merită să periclităm o sărbătoare veche? Exagerezi, îmi replică persoana pe care o invocam anterior. Poate că exagerez, dar şi voi exageraţi. Vă complaceţi în confortul gestului rutinier şi refuzaţi să evaluaţi situaţia. Va să zică acum, în întreprinderi, nu mai vine Moş Gerilă, vine Moş Crăciun. Vine înainte de Crăciun pentru că nimeni nu este atât de nebun ca să organizeze serbarea în ziua de sărbătoare. Dar ce este Moş Crăciunul ăsta care acceptă să vină când îl cheamă fiecare? Un colaboraţionist, un Moş Crăciun de paie. Ar trebui, pur şi simplu, să spună nu vin, să zică, la întreprindere, vă rog, chemaţi-l pe Moş Gerilă. Pentru ce faceţi voi acolo, este prea bun.
Şi din nou vedem un bărbat mascat cu barbă de vată şi caftan din pânză de steag, şi iar pungi de plastic cu daruri otrăvite… Dacă nimănui nu-i pasă de sărbătoarea creştină, măcar să se gândească la aspecte care ţin de bun gust şi de stil. Este adevărat că prezenţa copiilor salvează tot, salvau ei şi finalul de spectacol în „Cântarea României“, dar nu e păcat? Cineva îmi zicea acum câteva zile, dar sponsorul dă bani, pentru ce să-i pierdem? Nu cred că este obligatoriu să-i pierdem, putem inventa altceva. De pildă, un bal mascat. Să meargă banii sponsorului pe costume şi câte alte lucruri nu pot fi imaginate dacă vrem cu adevărat să vedem copii fericiţi şi să nu bifăm cu mână moale o activitate.
Altceva te roade, îmi zice interlocutoarea mea, simt că e ceva mai serios, cred că nu vrei să spui. Greşeşti, n-am nimic de adăugat, poate doar să reformulez mai răspicat: Crăciunul este o sărbătoare de familie care „se ţine“ o singură dată şi acasă. Organizaţiile de tot felul şi sponsorii să se ocupe de cei fără casă şi familii. Majoritatea românilor nu sunt însă orfani.

------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90.




înapoi la pagina principală
 
inchis