Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Apatia strică omenia

Irina Nicolau




La al treilea cântat al cocoşului, s-a trezit şi badea Ilie. Nu s-ar fi dat dus din casă. S-a uitat apatic pe fereastră. Altă zi… Ce-o fi cu badea Ilie, e bolnav? I-a murit nevasta, o vită, o rudă? Să fi băut ieri prea mult la nuntă? N-a băut că n-a fost. Atunci de ce n-are vlagă şi chef? A mai fost unul care şi-a pierdut minţile peste noapte. Acum a ieşit şi stă pe băncuţa din faţa casei. Am să-i iscodesc:
— Şezi, bade Ilie, dar eşti apatic…
— Ba, numai şed.
A răspuns cum răspunde el! Poate că n-are nimic. Mă miram şi eu, un ţăran apatic!? O fi numai obosit. Dar, când ţăranul începe să dea semne de oboseală, este bine să fie ţinut sub observaţie.

*

Cum s-a trezit, nea Toma s-a dus la baie. A pus mâna pe robinet. A constatat că apa nu curge. Ahaaa… a zis el. Şi-a tras hainele pe nespălate şi a luat sacoşa cu mânere răscusute să se ducă la piaţă. Trebuie să cumpere pâine şi cartofi, pentru ţuică nu-s bani. La ieşirea din lift s-a întâlnit cu trei vecini şi le-a zis că n-are chef.

*

În timpul din urmă, mulţi n-au chef. Alţii au. Aceştia din urmă trec voios în maşini noi peste trecerile de pietoni când este verde. Am impresia că oamenii din jurul meu s-au îmbolnăvit. Unora li se îndoaie spatele şi altora li se bombează pieptul. Se umple ţara de apatici şi de infatuaţi. Ce ne facem?
Revin la apatie. Apatic este un ins fără patos. Mă întreb cum au ajuns românii să-şi piardă patosul după câte au pătimit. Ştiu de la mama că omul trebuie să fie om. Mi-a repetat-o şi o repet şi eu. Un om apatic este jumătate de om. Viaţa lui se desfăşoară alăturea.
— Nea Toma, dacă îţi cumpăr ţuică eşti voios?
— Pentru ca să fiu voios? Cumpără-mi!
Românii şi-au pierdut şi voioşia. Cine o găseşte, primeşte o recompensă de la mine. Cred că au păţit şi franţujii ceva, pentru că observ cum dispare din limba lor cuvântul allégresse. Şi în acest caz rămâne valabilă recompensa, sper să o dea francezii. Dacă mă gândesc bine, voioşia românilor se află demult în tratament. Omul este voios când îşi face voia. Să-ţi tai voia este, uneori, un sacrificiu, să ţi se taie voia poate fi o crimă. Timp de 45 de ani ni s-a tot spus că trăim într-o societate care aşează în centrul grijii sale omul şi nevoile lui. Zis şi făcut. Aşa au ajuns o parte din români apatici. Eu nu. Mă revoltă prea multe, sunt prea supărată.
— Nea Toma, hai să te descânt de apatie, poate că îţi vine cheful înapoi:
A plecat Toma pe cale, pe cărare,
Voios, sănătos şi la pungă gros
Şi s-a întâlnit cu Apaticul,
singuraticul, subţiraticul
Care, cum l-a privit,
Carnea i-a smolit,
Faţa de la lume i-a sucit.
Şade Toma cu spatele întors către lume.
Nu trăieşte, nu munceşte, nimic nu mai voieşte.
Toarnă, Tomo, toarnă frate,
Că eu nu întors fusu’,
Întorc voia bună lui Toma.
Eu nu bat cuiu’,
Bat lui Toma apatia,
Că a ajuns mai rău ca piftia.
Eu nu înţep cu acul,
Că îl înţep pe Dracul
Să-i ia lui Toma apatia şi
Să-l lase curat, luminat,
Ca argintul strecurat.
Descântecul de la mine
Şi leacul de la Dumnezeu.
– Şi tot de la mine o litră de ţuică, nea Toma.


------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90. 






înapoi la pagina principală
 
inchis