Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

„Jan coté“




„Jan coté“

Când a început şcoala, au început şi minciunile. La întrebarea, ce este tata, puteam să răspund, negustor? Nu! Ca să fim în rând cu lumea tata „a intrat în câmpul muncii“. Câteva luni am putut să spun, tata e funcţionar. Apoi, apelpisit de scripte, a plecat din Bucureşti şi a început să facă brânză. Orice macedonean ştia să facă brânză. Tata făcea şi caşcaval. În anii cei mai grei am putut să spun că tata e muncitor. Uneori mi se părea prea de tot, atunci ziceam că tata e tehnician. După ce s-a pensionat, scriam în formulare, tata pensionar. Apoi am început să trag o linie.
Tata zicea „jan coté“, cum ar veni azi „cash“, banii jos şi însoţea cuvintele cu un gest al mâinii drepte în care degetul mare, lipit de prima falangă a arătătorului, atingerea masa, cu sensul de, tac, am plătit. Târziu mi-am dat seama că „jan coté“ venea de la „argent compté“, şi, tot târziu, am descoperit cu mirare că grecii din pătura mijlocie nici nu ştiu să vorbească despre bani altfel decât întărindu-şi cuvintele cu, tac, gestul amintit. Despre negustoria lui, tata nu prea „teoretiza“. Tot ce am putut să scot, în timp, de la el a fost că respectul pentru cuvânt dat nu făcea parte dintr-un cod al onoarei de comersant, cum credeam eu. Cuvântul unui negustor era, pur şi simplu, o parte din capitalul lui. Ţi-ai pierdut cuvântul, ai coborât cu o treaptă. Cine coboară multe trepte îşi găseşte parteneri de afaceri numai între găinari.
Lumea lui „jan coté“ s-a dus de mult. Căutăm în urmă şi dăm peste poveşti încântătoare cu negustori al căror nume parcă ne mai spune ceva. Dinischiotu, cine era Dinischiotu? În casa lui funcţionează de ani de zile Ambasada Mongoliei. Dar cine era Dinischiotu? Un negustor. Ce fel de negustor?, habar n-am. Citesc într-un tabel numele banilor care au intrat în „prinţipat“ în luna septembrie, 1832: icosari, dodecari, mahmudele, rubiele, nesfiele, beşlici, iusluci, dereclii, sfanţi contrataleri. La rubrica „numele stăpânilor de monede“ apar: Mehmet-Ali ot Ţarigrad, Gospodin Sîrbul din Brăila, Gioane Carolo – călugăr catolic, Teodori Gheorghe, Stoicu Cavafu, Cara Iani, Nero Culea, Daniil Partenie, Nicolae Ioanu, Antim Zamfir, Aga Atanasiu… Astăzi, nume obscure, atunci, poate că fiecare însemna cât fraţii Păunescu împreună.
Rezum în continuare, după Iorga, povestea unui negustor din zorii anilor 1800. Fiu de boier basarabean, numele lui era Teodor Vârnav. Ca să intre în negustorie, a luat legătură cu un grec care l-a trimis altui grec, la Iaşi. Acolo, a stat ce a stat şi, pe urmă, a urcat într-un car mocănesc care l-a adus la Bucureşti. Totul era aranjat pentru a fi primit în slujbă la un negustor lipscan, Constantin Ladá. Lipscanul vorbea franceza, germana şi italiana. Dimineaţa şi-o începea cu cafea nemţească sau cu ciocolată. După câteva ceasuri petrecute în piaţă, pentru afaceri, se înfrupta la dejun, cu nişte prieteni la fel de lipsiţi de măsură cu el, din şase, şapte feluri de mâncare şi desert. În amurg, se plimba cu caleaşca pe Podul Mogoşoaiei iar, seara, juca o partidă de cărţi cu consulul rus Chirico, făcând curte damelor.
Vârnav a fost bine primit, îmbrăcat în haine nemţeşti făcute din postav englezesc şi trimis la şcoală. Ar fi ajuns, probabil, departe dacă n-ar fi tras din pornire la rău. Pe când îşi însoţea patronul spre Viena şi Lipsca, unde acesta mergea să cumpere marfă, din plictis sau lăcomie, Vârnav a mâncat toate cofeturile şi rahatul ce luaseră drumul Occidentului spre a deveni daruri pentru partenerii de afaceri.
Ca pedeapsă, Vârnav este lăsat pe drum la Sibiu în grija lui Nicolae Paciurea. Stă şi acolo ce stă, până când un alt car mocănesc îl aduce înapoi la Bucureşti. Drept bun venit, la prima lor întâlnire, Ladá îi plesneşte câteva perechi de palme. Apoi îl trimite iar la şcoală. Se împacă greu cu vâna de bou. Ladá se însoară cu o grecoaică. Nu mult după aceea, om de treizeci şi ceva de ani, Ladá moare şi îi lasă lui Vârnav prin testament 10.000 de lei turceşti. Epitropii puşi să-i chivernisească moştenirea îi cer să opteze pentru o specializare. Are de ales între: blănărie, marchitărie, bogaserie şi lipscănie. Vârnav vrea să se facă lipscan. Se duce la o rudă a răposatului, unde ziua mătură şi măsoară cu cotul, seara citeşte istorie şi noaptea o iubeşte pe Ecaterina. De aici pleacă la alt lipscan. Nimereşte la un negustor mofluz care încearcă să-şi refacă situaţia recondiţionând o marfă veche, plină de molii şi păienjeni. Vârnav lucrează acolo şi, ispitit, fură pentru Ecaterina un tulpan, o pereche de cercei de tumbac, două perechi de buşmaci şi nu mai ştiu ce. Prins. Închis. Judecat. Ruşine mare! Este scos din rândul lipscanilor şi trimis la părinţi. Tot ca pedeapsă, pierde o parte din moştenire. În ziua de 27 iunie, anul 1818, pleacă din Bucureşti cu lacrimi pe obraz. Întors acasă aduce maică-sii, în dar, o rochie. Mai trece un timp şi, cum face, cum drege, că ajunge mare funcţionar şi moşier cu noroc.
Ţara a fost şi este plină de tipi cu apucături vârnave. Noroc că nu erau toţi negustorii aşa. Când citeşti cartea lui Haşeganu despre comersanţii din Mărginimea Sibiului şi capitolul despre negustori din cartea „Aromânii“ de Athanasie Hâciu te simţi cuprins de mândrie naţională.





înapoi la pagina principală
 
inchis