Catre Tur Virtual
ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAŞ

Se naşte la 4 aprilie 1872, în Bucureşti, într-o veche familie de mici boieri. Liceul îl face la Bucureşti. În 1892 este numit „custode preparator" la Muzeul de antichităţi, condus de Grigore Tocilescu. În 1893 pleacă la studii în Germania, la Universitatea din Műnchen, sprijinit de Regele Carol I, la sfaturile lui Al. Odobescu. Aici studiază istoria artei. Întors în ţară, demisionează de la Muzeul de antichităţi şi-şi continuă studiile, plecând în Franţa şi, din nou, în Germania, preocupat fiind de muzeografie. Îl are ca îndrumător pe Wilhelm von Bode, reformator al muzeelor berlineze.

După terminarea studiilor, este numit bibliotecar,apoi director la Fundaţia Carol I şi profesor la catedra de istoria artei şi estetică la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti .

La 1 octombrie 1906 Al. Tzigara-Samurcaş este numit director al Muzeului etnografic, de artă naţională, artă decorativă şi artă industrială, devenit, în 1915, Muzeul de artă naţională Carol I. Noul muzeu funcţiona temporar în clădirea fostei monetării a statului din Şoseaua Kiseleff nr.3, pe locul unde fusese palatul domnitorului Nicolae Mavrogheni. De la început, Al. Tzigara-Samurcaş îşi organizează muzeul pe baze ştiinţifice moderne. Achiziţiile pe care le face duc la sporirea considerabilă a colecţiilor, punctul forte fiind expunerea pavilionară a casei lui Antonie Mogoş din Ceauru, jud. Gorj.

Începe o luptă neîntreruptă pentru obţinerea din partea autorităţilor a fondurilor necesare ridicării noului local (cel actual), la ale cărui planuri a colaborat cu arhitectul N. Ghica-Budeşti. În acest scop, el scrie numeroase articole în presă, pe care le va strânge mai târziu, în 1936, în cartea sa, „Muzeografie românească”. La 30 iunie 1912 se pune piatra fundamentală a noii clădiri a Muzeului. Construcţia a suferit numeroase întreruperi, fiind definitivată abia în 1941.

În toată perioada cât a fost director al Muzeului, Al. Tzigara-Samurcaş a depus o activitate prodigioasă, legată şi de celelalte importante funcţii pe care le-a îndeplinit: director al Fundaţiei Carol I şi profesor de istoria artei şi estetică la Cernăuţi. Scrie articole din cele mai variate domenii, lucrări de specialitate, între care arta populară ocupă un loc de frunte, ţine conferinţe la radio sau la Ateneu, participă la congrese şi expoziţii internaţionale. Al.Tzigara-Samurcaş devine un nume de referinţă în domeniul care l-a consacrat.

Situaţia se deteriorează după al doilea război mondial, când autorităţile comuniste îl alungă în 1948 de la conducerea Muzeului. Bătrân, bolnav şi umilit peste măsură, Părintele muzeului de la Şosea moare la 1 aprilie 1952.

Scrisori de pe front




Nu știm în care altă zi din calendar am fi serbat acum ziua României dacă, în urmă cu 100 de ani, în august 1916, Regatul României nu ar fi intrat în Marele Război de partea Antantei, cu condiția (conform tratatului politic încheiat cu numai câteva zile înainte cu alianța formată din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus) ca, la finalul războiului, să-i fie recunoscut dreptul unirii cu Transilvania, Crișana, Maramureșul, Bucovina și Banatul. Momentul s-a dovedit neprielnic, armata română insuficient pregătită și, într-un timp destul de scurt, sudul țării a fost ocupat de forțele Puterilor Centrale, iar haosul și pierderile pricinuite, umane și materiale, au fost enorme. Cu tot dezastrul de neimaginat care a urmat și în ciuda faptului că a fost înfrântă, soarta sau bunul Dumnezeu a decis în favoarea ei. La finalul războiului, România învinsă a devenit România Mare în urma unui șir de alipiri ale regiunilor locuite de români.

Pornind de la provocarea de-a afla cum au rezistat oamenii, și mai ales soldații, acestei imense încercări a Primului Război Mondial, Muzeul Țăranului Român a lansat în decembrie 2015 proiectul intitulat „Scrisori de pe front”. Ca prim pas, am lansat către public o invitație, în speranța că mulți vor fi seduși de această temă și vor căuta în propria „ladă din pod”, în vechile hârtii de familie, mărturii din perioada Primului Război Mondial: scrisori, jurnale, note de front, fotografii. Pasul doi este acela de-a le reuni și edita într-un volum-martor, care să recupereze memoria acelor timpuri, să redea într-un mod cât mai complet, mai sincer și mai puțin cosmetizat imaginea și spiritul vremii. Puține lucruri pot fi mai oneste și mai edificatoare în privința unui război decât rândurile scrise atunci, la cald, în plină vâltoare a focului și a nebuniei care cuprinsese întregul continent european. Șuieratul gloanțelor și al obuzelor, spaimele, privațiunile din tranșee, izolarea de familie, contactul direct cu moartea și cu suferințele din jur, dorul după cei dragi, speranțele se diluează cumva, inevitabil, în paginile de istorie, eseistică sau în literatură. Doar atunci, la timpul cel mai prezent, dimensiunea vieții de pe front are o veridicitate absolută și o limpezime maximă. Tocmai de aceea, a reuni la 100 de ani de la intrarea României în război o parte din însemnările acelea vechi ne oferă o imagine mai autentică, nefiltrată, a trăirilor pline de omenesc, altfel decât au reușit să o facă relatările, propaganda sau istoria oficială.

Imediat după lansarea acelei invitații, ne-am temut că, la 100 de ani distanță de la Marele Război, prea puțini mai sunt aceia care dețin pagini din epistolele ori jurnalele vechilor combatanți. Dar unii oameni au răspuns cu entuziasm invitației și, ca urmare, s-a strâns un material documentar din ce în ce mai consistent, astfel încât să devină clară imaginea vremurilor de atunci, prin intermediul scrisorilor, cărților poștale și al jurnalelor de front ale românilor din Regat, dar și ale românilor, maghiarilor și germanilor din Transilvania, sau al fotografiilor și al relatărilor prizonierilor de război. În plus, de-a lungul unui an de căutări, am găsit documente de mare preț nu numai în cuferele ori sertarele de birou ale unor familii, ci și în dosarele unor instituții precum Serviciul Istoric al Armatei și Direcția din Cluj a Arhivelor Statului (la Cluj a existat un important centru al cenzurii militare austro-ungare, loc în care erau citite și deseori confiscate scrisorile trimise de soldați celor de acasă) sau în rafturile unor colecționari (și aici l-aș numi în primul rând pe Daniel Mladin).

De la primele cărți poștale care mi-au ajuns în mâini, am înțeles că a primi o scrisoare în timpuri de război era poate cea mai mare bucurie posibilă și pentru cei de pe front și pentru cei rămași acasă. Dacă ar trebui să rezum conținutul acestor pagini, aș spune că dorul și dragostea pentru cei apropiați, suferințele și lipsurile de tot felul erau copleșitor de prezente. La fel, mesajele acelea vorbesc deseori despre grija pentru familia și gospodăria rămase de izbeliște sau mai rău, ajunse sub ocupație ostilă, dau sfaturi pentru cei rămași acasă sau vești despre victorii, înfrângeri, greșeli tactice și retrageri nesfârșite.
Le mulțumim tuturor celor care ne ajută la punerea pe roate și împlinirea proiectului „Scrisori de pe front”.

Volumul-martor va fi publicat în 2017 și va fi dedicat acelor oameni prinși în focul luptelor, luați de-a valma de istoria mare, răpiți cumva din istoriile mici, ale fiecăruia. Merită să ne amintim de ei acum, după 100 de ani.


Inițiatoarea și coordonatoarea proiectului: Mirela Florian.










 



 


înapoi la pagina principală
 
inchis