Catre Tur Virtual
ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAŞ

Se naşte la 4 aprilie 1872, în Bucureşti, într-o veche familie de mici boieri. Liceul îl face la Bucureşti. În 1892 este numit „custode preparator" la Muzeul de antichităţi, condus de Grigore Tocilescu. În 1893 pleacă la studii în Germania, la Universitatea din Műnchen, sprijinit de Regele Carol I, la sfaturile lui Al. Odobescu. Aici studiază istoria artei. Întors în ţară, demisionează de la Muzeul de antichităţi şi-şi continuă studiile, plecând în Franţa şi, din nou, în Germania, preocupat fiind de muzeografie. Îl are ca îndrumător pe Wilhelm von Bode, reformator al muzeelor berlineze.

După terminarea studiilor, este numit bibliotecar,apoi director la Fundaţia Carol I şi profesor la catedra de istoria artei şi estetică la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti .

La 1 octombrie 1906 Al. Tzigara-Samurcaş este numit director al Muzeului etnografic, de artă naţională, artă decorativă şi artă industrială, devenit, în 1915, Muzeul de artă naţională Carol I. Noul muzeu funcţiona temporar în clădirea fostei monetării a statului din Şoseaua Kiseleff nr.3, pe locul unde fusese palatul domnitorului Nicolae Mavrogheni. De la început, Al. Tzigara-Samurcaş îşi organizează muzeul pe baze ştiinţifice moderne. Achiziţiile pe care le face duc la sporirea considerabilă a colecţiilor, punctul forte fiind expunerea pavilionară a casei lui Antonie Mogoş din Ceauru, jud. Gorj.

Începe o luptă neîntreruptă pentru obţinerea din partea autorităţilor a fondurilor necesare ridicării noului local (cel actual), la ale cărui planuri a colaborat cu arhitectul N. Ghica-Budeşti. În acest scop, el scrie numeroase articole în presă, pe care le va strânge mai târziu, în 1936, în cartea sa, „Muzeografie românească”. La 30 iunie 1912 se pune piatra fundamentală a noii clădiri a Muzeului. Construcţia a suferit numeroase întreruperi, fiind definitivată abia în 1941.

În toată perioada cât a fost director al Muzeului, Al. Tzigara-Samurcaş a depus o activitate prodigioasă, legată şi de celelalte importante funcţii pe care le-a îndeplinit: director al Fundaţiei Carol I şi profesor de istoria artei şi estetică la Cernăuţi. Scrie articole din cele mai variate domenii, lucrări de specialitate, între care arta populară ocupă un loc de frunte, ţine conferinţe la radio sau la Ateneu, participă la congrese şi expoziţii internaţionale. Al.Tzigara-Samurcaş devine un nume de referinţă în domeniul care l-a consacrat.

Situaţia se deteriorează după al doilea război mondial, când autorităţile comuniste îl alungă în 1948 de la conducerea Muzeului. Bătrân, bolnav şi umilit peste măsură, Părintele muzeului de la Şosea moare la 1 aprilie 1952.

Paștele

Irina Nicolau


Joia Mare

Joia Mare din Săptămâna Patimilor este foarte însemnată. Se mai numeşte Joia Neagră sau Joimăriţă. Cine n-a terminat de tors nici că mai toarce. Joimăriţa le pedepseşte pe femeile leneşe, le bate peste degete şi le arde cânepa netoarsă. Pe unele pur şi simplu le fură, le frige şi le mănâncă. Când Joimăriţa nu se manifestă explicit, o fac, pe alocuri, colindătorii: ei controlează torsul, îşi bat joc de leneşi şi chir ard fuioarele netoarse.
Nu se lucrează în această zi. Se face, în schimb, borş. Borşul din Joia Mare ţine tot anul. Cine doarme în această zi va fi leneş şi netrebnic, adică nu vafi bun de treabă, până în anul următor. Fetele fac iar vrăji, ca să fie plăcute băieţilor.
Pentru morţi se fac focuri din vreascuri rupte cu mâna, netăiate. Pe lângă foc se aşează scaune , se pune pâine cu vin, se tămâiază. În această zi morţii se pregătesc să vină pe pământ, aşa că trebuie să fie ajutaţi şi primiţi bine. Pe morminte se varsă apă şi se pun lumânări şi aşchii de lemn aprinse. Copiii umblă prin sat cu toaca şi cântă:
Toacă tocănelele,
Joi, Joimărelele.
Paşte popa vacile
Pe toate ogaşele,
Duminică-i Paştele.
În Joia Mare cade Nunta urzicilor. Din momentul în care înfloresc, urzicile nu mai sunt bune de mâncat. În unele locuri există obiceiul de Strigare peste sat, asemănător celui de la Lăsata Secului. Tinerii se strâng şi, într-o formă ce poate aminti unui orăşean de brigăzile de agitaţie, fac publice greşelile celor păcătoşi.
Iată o mostră de dialog:
- Vai de mine, măi!
- Ce ţi-e ţie, măi?
- Că mă doare capul.....
- Pentru ce te doare capul?
- Pentru că Constantinu Nuţului s-a îmbătat la făgădău (cârciumă) şi...

Vopsitul ouălor

În Joia Mare femeile vopsesc ouăle. Cele roşii se numesc merişoare. Cele cu modele se numesc, de la o zonă la alta, ouă împistrite, încondeiate, scrise, pictate ( pictate cu ceară ), muncite, chinuite. Legendele despre ouăle de Paşte sunt foarte numeroase. Primul ou încondeiat de încercare se numeşte cearcă. Se vopsesc şi ouă negre dar mai rar. Numele motivelor de pe ouă sună familiar: brâul popii, suveica, oala legată, crucea rusească, roata carului, mânecă sucită, floarea Paştelui, brăduţul, cercelul doamnei, lintea, garoafa, frunza nucului, ghiocelul, grâul câmpului, calea rătăcită, fluturul, peştele, păianjenul, laba gâştei, aripioara, berbecele, unghia caprei, urechile iepurelui, creasta cocoşului, laba broaştei, laba racului, laba cârtiţei, inelul ciobanului, cârja, steaua, fluierul ciobanului, pălăria neamţului....În lumea oraşului, care este domeniul unde omul obişnuit ţine cu atâta minuţie socoteala ornamentelor?
Ouăle muncite nu se dau de pomană- nu le primeşte Dumnezeu. Unele sunt pline, deci se pot mânca, altele, goale, se înşiră pe aţă şi se pun la icoană. Scrisul ouălor se plăteşte. Femeile mai pricepute îl fac şi pentru alte case. Se plăteşte pe claie. O claie numără 30 de ouă. Numai oul roşu se duce la câmp; el se păstrează peste an ca să te apere de farmece. Şi Dracu tot de ouăle roşii se interesează. Cică el de două lucruri întreabă: dacă oamenii mai colindă şi dacă mai fac ouă roşii. Când n-or mai face asta, Dracu devine stăpân peste lume.
Există şi o rândului a ciocănitului. Se crede că oamenii care ciocnesc între ei ouă de Paşte se întâlnesc pe lumea cealaltă. Se ciocneşte capul cu capul şi dosul cu dosul. În prima zi de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap. Cel mai mic ( în vârstă, în importanţă ) ţine oul şi cel mare îl ciocneşte: Hristos a înviat!, Adevărat a-nviat!. Se ciocneşte şi pe luate – cine sparge oul are voie să-l ia, iar dacă partenerul refuză să i-l dea, pe lumea cealaltă îl va mânca stricat şi uns cu păcură. După unii ouăle se ciocnesc până la Înăltare. Alţii cred că mai poţi s-o faci de Duminica Mare a Rusaliilor. A observat cineva că spargerea ouălor este un gest violent?

Iuda şi ouăle

Se zice că pământul ar sta sprijinit pe şase furci de ceară. Iuda, adică Necuratul, roade din ele ca să scufunde pământul. După ce roade una, trece la celelalte. Furca roasă se reface imediat. Şi Dracu tot roade şi roade..... De Paşte însă, atunci când vede ouăle roşii ale creştinilor, parcă îşi pierde curajul.

Vinerea Mare

De Vinerea Mare sau Vinerea Seacă, când te scoli, e bine să calci pe un obiect de fier. Pe cel care ţine în această zi în această zi post negru nu-l mai doare capul. În Vinerea Mare nu se seamănă, că n-ar creşte nimic. Cine coase orbeşte. Nu se toarce, nu se ţese, nu se spală. Dacă acreşti borş, vine Necuratul şi se scaldă în el. Tot ce poţi să faci de Vinerea Mare este să frămânţi şi să te speli. Atât!

Pasca

Pasca este coptura Paştelui. Pasca e rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde.Faţa copturii se împodobeşte cu aluat răsucit şi la mijloc se face o cruce. Cojile de la ouăle folosite pentru pască sunt aruncate pe o apă curgătoare.Înainte să pui pasca în cuptor, faci cu lopata pe pereţii cuptorului semnul crucii, spunând:
Cruce-n casă,
Cruce-n piatră
Dumnezeu cu noi la masă,
Maica Precesta pe fereastră.

Povestea pascăi

Umblând Iisus cu Apostolii prin sate şi oraşe, a ajuns şi la casa unui gospodar care i-a primit foarte bine. Mai mult decât atât, le-a pus şi pâine în traistă, să aibă pentru drum.
Ei n-au ştiut însă de pâine. Mergând prin pădure, Apostolii l-au întrebat pe Iisus când ar cădea Paştele. Şi el le-a spus că atunci când vor găsi ei pâine de grâu în traistele lor. Căutând, au găsit. De atunci fac femeile pască.

Învierea şi Duminica Paştelui

În noaptea de sâmbătă, după ce toate pregătirile s-au încheiat, după cântatul cocoşilor de la miezul nopţii, oamenii se primenesc să meargă la biserică. Se spală pe faţă cu apă în care au pus un ou roşu, o monedă de argint şi busuioc. Pun haine noi şi curate. Iau cu ei o pască şi ce mai vrea fiecare şi se duc la biserică. Acasă rămân numai neputincioşi. După ce preotul anunţă Învierea şi le dă lumină, oamenii se îmbrăţişează. Se întorc cu lumânarea aprinsă acasă şi o sting de grindă, desenând acolo, cu fum, semnul crucii.
Se reântorc în zori, când pasca este sfinţită în curtea bisericii. Cei mai mulţi pun sub pască o deseagă în care găseşti: ouă, slănină, brânză, cârnaţi, unt, sare, făină, piper, usturoi, busuioc, tămâie, sineală...( până şi sineală! ) Unele dintre ele devin leacuri peste an. Din anafura de Paşte se pune în sarea vitelor, se dă câinelui să nu turbeze. Dacă un şoarece ar mânca din această anafurăs-ar face liliac.Îmi vine în minte un banc cu un copilaş care a urcat în turla bisericii şi a văzut un liliac. Dă val-vârtej în salon şi strigă: mamă, am vazut în clopotniţă un îngeraş! Hotărât lucru, imaginarul satului şi al oraşului diferă.
Masa pentru Paşte se aşează cu grijă. Morţii mănâncă din pomenile care se fac pentru ei: ouă roşii, colac, caş şi miel.


Irina Nicolau - Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998)




înapoi la pagina principală
 
inchis