Catre Tur Virtual
ALEXANDRU TZIGARA-SAMURCAŞ

Se naşte la 4 aprilie 1872, în Bucureşti, într-o veche familie de mici boieri. Liceul îl face la Bucureşti. În 1892 este numit „custode preparator" la Muzeul de antichităţi, condus de Grigore Tocilescu. În 1893 pleacă la studii în Germania, la Universitatea din Műnchen, sprijinit de Regele Carol I, la sfaturile lui Al. Odobescu. Aici studiază istoria artei. Întors în ţară, demisionează de la Muzeul de antichităţi şi-şi continuă studiile, plecând în Franţa şi, din nou, în Germania, preocupat fiind de muzeografie. Îl are ca îndrumător pe Wilhelm von Bode, reformator al muzeelor berlineze.

După terminarea studiilor, este numit bibliotecar,apoi director la Fundaţia Carol I şi profesor la catedra de istoria artei şi estetică la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti .

La 1 octombrie 1906 Al. Tzigara-Samurcaş este numit director al Muzeului etnografic, de artă naţională, artă decorativă şi artă industrială, devenit, în 1915, Muzeul de artă naţională Carol I. Noul muzeu funcţiona temporar în clădirea fostei monetării a statului din Şoseaua Kiseleff nr.3, pe locul unde fusese palatul domnitorului Nicolae Mavrogheni. De la început, Al. Tzigara-Samurcaş îşi organizează muzeul pe baze ştiinţifice moderne. Achiziţiile pe care le face duc la sporirea considerabilă a colecţiilor, punctul forte fiind expunerea pavilionară a casei lui Antonie Mogoş din Ceauru, jud. Gorj.

Începe o luptă neîntreruptă pentru obţinerea din partea autorităţilor a fondurilor necesare ridicării noului local (cel actual), la ale cărui planuri a colaborat cu arhitectul N. Ghica-Budeşti. În acest scop, el scrie numeroase articole în presă, pe care le va strânge mai târziu, în 1936, în cartea sa, „Muzeografie românească”. La 30 iunie 1912 se pune piatra fundamentală a noii clădiri a Muzeului. Construcţia a suferit numeroase întreruperi, fiind definitivată abia în 1941.

În toată perioada cât a fost director al Muzeului, Al. Tzigara-Samurcaş a depus o activitate prodigioasă, legată şi de celelalte importante funcţii pe care le-a îndeplinit: director al Fundaţiei Carol I şi profesor de istoria artei şi estetică la Cernăuţi. Scrie articole din cele mai variate domenii, lucrări de specialitate, între care arta populară ocupă un loc de frunte, ţine conferinţe la radio sau la Ateneu, participă la congrese şi expoziţii internaţionale. Al.Tzigara-Samurcaş devine un nume de referinţă în domeniul care l-a consacrat.

Situaţia se deteriorează după al doilea război mondial, când autorităţile comuniste îl alungă în 1948 de la conducerea Muzeului. Bătrân, bolnav şi umilit peste măsură, Părintele muzeului de la Şosea moare la 1 aprilie 1952.

Floriile






Sâmbăta dinainte de Florii este dedicată morţilor. Femeile fac plăcinte şi le dau de pomană. Nu torc ca să nu se îmbăleze morţii care aşteaptă la poarta Raiului să vină clipa când pot reveni pe pământ.
Despre Lazăr vorbesc trei tipuri de legende care conturează trei personaje diferite. Le voi rezuma.

Erau cândva doi fraţi, unul bogat şi unul sărac. Săracul, pe lângă sărăcie, mai avea şi corpul acoperit de bube. Nevastă-sa nu mai putea să rabde. Nici fratele său. Într-o bună zi, fratele cel bogat se însoară şi nu-l cheamă la nuntă . necăjit, Lazăr se duce la casa lui şi se aşază pe o grămadă de gunoi, mai la o parte. Câinii bogatului îi aduc rămăşiţele de la masă şi îi ling bubele. Bogatul nu acceptă să împartă cu fratele lui nici dragostea câinilor, aşa că îi leagă. La încheierea nunţii, lăutarii vin să îi cânte şi lui Lazăr ceva. El îi plăteşte cu coji de pe bube. Cojile se prefac în galbeni.
De bucurie, lăutarii merg să cânte şi nevesti-sii. Aflând minunea, ea se îmbracă frumos, găteşte mâncare şi merge la grămada de gunoi. Soţii se ceartă. Ea îl anunţă că îl părăseşte, a găsit unul mai bun. Lazăr îi dă un sfat: înainte de despărţire, când va porni din ogradă cu noul mire, să-şi facă semnul crucii în cele patru vânturi. Nevasta uită de sfat şi caii de la trăsură încep o goană nepământească. Femeia îşi aduce aminte şi îşi face crucea. Se pomeneşte în câmp. Mirele fusese însuşi Dracu.
Până să se întoarcă ea, Lazăr a murit. Fratele lui vine să-l vadă înainte de moarte. Lazăr îl învaţă să se pocăiască. Trufaş, acesta zice că n-are teamă de moarte. Cum a murit Lazăr, din cer au coborât doi stâlpi de ceară pe care au venit doi îngeri să-i ia sufletul. La moartea fratelui bogat au venit să-i ia sufletul dracii. Din Iad, unde se afla, acesta cere ajutorul lui Lazăr care îl refuză.

Al doilea tip de legende se referă la fratele Mariei şi al Martei, Lazăr cel înviat de Iisus. Textul, în versuri, are o origine cărturărescă. În final se spune că Lazăr cel înviat şi-a terminat zilele printre pământeni fără să mai râdă niciodată, trăind numai cu gândul la Rai.

Al treilea tip de legende circulă sub forma unui cântec pe care un grup de fetiţe îl cântă în această zi din casă în casă. Una este îmbrăcată în mireasă, cu voal alb, beteală şi flori pe cap. Celelalte sunt în haine de toată ziua. Mireasa se numeşte Lăzăriţă. Ea tace şi merge când înainte, când înapoi. Celelalte îl bocesc pe Lazăr, fratele lor şi soţul miresei, care a murit din dor de plăcinte.

Lazăr şi plăcintele
Lazăr cere mamei să-i facă plăcinte, dar aceasta toarce şi nu-i face. Ţipând şi tăvălindu-se pe jos în jurul ei, Lazăr se înţeapă în fusul pe care mama îl scapă din mână. Moare. Vin surorile şi îl îngroapă:
La umbra nucului
În calea voinicului
În ardeiul sârbilor
În piperul grecilor
În pamblica fetelor.

Acest gen de text, fiind atestat şi la Bucureşti, are fragmente împrumutate din alte câteva cântece. Într-o variantă, de pildă, după moartea lui Lazăr ni se vorbeşte şi de moartea unei fete:
De la Belu, mai la vale
S-auzi un zgomot mare
De boieri şi de cocoane
C-a murit o fată mare,
Fată mare, logodită
Cu toată zestrea gătită...


Floriile

În duminica de Florii, oamenii au voie să mănânce peşte. Merg la biserică ducând flori şi se întorc ducând mâţişori de salcie. Ating cu salcia copiii, vitele din gospodărie şi o pun la icoană: peste an ea capătă tot felul de întrebuinţări. Tot acum sunt fierte buruienile care vor fi folosite la vopsirea ouălor. Cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Sunt locuri unde în această zi oamenii nu se spală pe cap, de teamă să nu albească (încărunţească) la fel ca pomii aflaţi în floare. În alte părţi se spală pe cap tocmai în această zi, dar cu apă în care au fiert busuioc şi fire de la canafii unui prapor care a fost purtat la o înmormântare de fată mare. Ca să fie de folos părului, să-l facă să strălucească de sănătate, apa trebuie vărsată la rădăcina unui păr.

Irina Nicolau - "Ghidul sărbătorilor românești" (Humanitas, 1998)




înapoi la pagina principală
 
inchis