Catre Tur Virtual
În mod special remarcăm donaţiile colecţionarilor Marian şi Luminiţa Iacob (185 piese – icoane pe lemn şi pristornice din sec. XIX şi XX din zona Munteniei), valoroasa colecţie de pristornice circulare a lui Constantin Movileanu-Bobulescu (8 piese de sec. XIX din Moldova), care au aparţinut străbunicului donatorului, cunoscut prescurar din Iaşi (Costache Movileanu), toate inscripţionate în chirilică precum şi cele câteva zeci de icoane pe lemn şi glajă donate muzeului în anul centenarului de Manola Cristina Ciobanu, urmaşa colecţionarului Corneliu Anton Ciobanu.

Patrimoniul este completat de o colecţie de peste 7.000 de ouă încondeiate donată de familia doctorilor Maria şi Nicolae Zahacinschi.

Achiziţionarea celor şase biserici de lemn din judeţele Arad şi Hunedoara, purtătoare ale unei întregi istorii religioase şi civice româneşti (patru conservate „in situ\", iar două, în incinta muzeului), dezvoltă considerabil şi semnificativ nu doar patrimoniul, ca atare, al instituţiei, cât, mai ales, posibilităţile acesteia de a îmbogăţi cunoştinţele şi viaţa spirituală a vizitatorilor, oferindu-le ocazia de a aprecia nemijlocit ingeniozitatea şi măiestria meşterilor-ţărani de a construi edificii de cult şi de a imagina şi picta scene relevante din marele Ciclu Hristologic (Cina, Judecata, Patimile Mântuitorului, Drumul spre Golgota, Purtarea Crucii, Răstignirea), momente din Geneză, Chipul Măriei cu Pruncul, arhangheli, îngeri, prooroci ş.a. Inedită şi de mare valoare este apoi colecţia Ţări străine alcătuită din obiecte tradiţionale, de uz casnic şi decorative, în număr de peste 4.000, provenite din schimburi şi colaborări internaţionale, care oferă o bază temeinică cercetărilor comparate pentru o mai bună cunoaştere a participării diferitelor popoare la constituirea patrimoniului cultural universal.

Avantaje spirituale ale unui artist din est

Horia Bernea




De mai mult de 40 de ani, arta românească urmează un drum aparent straniu, în efortul ei de a rezista şi a supravieţui. Voi încerca să fixez cîteva repere, cîteva momente esenţiale ale acestei perioade. (Exclud din analiza mea extrem de sumară perioada artei "realist-socialiste", încercînd să iau în considerare doar acea parte a artiştilor ce au conservat curăţenia gestului de "a face artă", gratuitatea şi profunzimea actului lor. Trebuie să adaug că pentru a face aceste observaţii şi a le putea verifica a trebuit să ai şansa de a realiza mai multe bilanţuri Est-Vest, posibilitatea unei cunoaşteri integratoare.)

În primul rînd, avem modesta "renaştere" din anii 1965-1970, cînd România reuşea să reapară în lume, încercînd să reducă un decalaj ce se datora unei izolări aproape totale, să sincronizeze din nou ritmul său la mişcarea novatoare de prin alte părţi ale lumii. Deschiderea permisă de putere a fost scurtă, imediat urmată de un soi de regrupare, de retragere din partea artiştilor, care, cu toate că era forţată, nu a fost mai puţin fecundă, pentru că ea antrena o reevaluare a surselor proprii, îmbogăţită de contactul rapid, dar real şi angajat, cu experimentul şi avangarda. În acel moment, consecinţele sufocării staliniste erau deja puţin şterse. O vindecare profundă şi eficace s-a produs în anii '60, în cadrul operei a numeroşi artişti, tineri şi mai în vîrstă, atît de solidă încît valurile de "revoluţii culturale" ce s-au abătut după 1971 asupra României nu au mai putut reuşi nici să distrugă, nici să compromită adevăratul sens al actului artistic. Influenţa şi agresivitatea acestei "revoluţii continue" l-au plasat pe artist într-o situaţie-limită ce l-a obligat, pentru a se salva, la o verticalitate, la o selecţie a valorilor şi la o netă detaşare în faţa ridicolului, în faţa unei arte în permanentă sărăcire, epurare şi vidare de sens. Agresiunea ideologică a declanşat o nevoie urgentă de regăsire a fiinţei tale profunde, de căutare, cu maximă seriozitate, a unui teren solid, unde să-ţi plasezi eforturile, inaccesibil vicisitudinilor politicii şi opresiunii. Acest efort i-a condus pe unii dintre noi spre marea tradiţie, spre căutarea constantelor fundamentale ale spiritului uman, singurele ce puteau oferi raţiuni valabile şi curajul necesar pentru a-ţi continua lucrul. Privaţi de mijloace materiale, am fost "obligaţi" să ne mulţumim cu cele spirituale, uneori fără nici un merit din partea noastră. A rezultat o exigentă selecţie a caracterelor; au rezistat doar cei ce erau în stare să ducă mai departe lupta: o luptă în care satisfacţiile erau absente, unde eroismul nu era deloc evident şi unde învingătorul oprimant părea cunoscut pentru eternitate. Tactica acestei lupte cerea echilibru şi măsură în acţiunile cele mai îndrăzneţe, strategia sa – recuperarea valorilor inalterabile – o continuă repunere în discuţie, o reconsideratre (conştientă sau nu) a ideii de curaj, o forţă şi o atitudine morală de un caracter aparte. Supravieţuind doar prin tensiunea acestui angajament, arta ultimilor 20 de ani a cîştigat în toate realizările sale majore un "clasicism", o ordine şi un aplomb guvernate de o severă măsură interioară. Intens mobilizaţi pentru rezistenţă, noi descoperim într-o manieră paradoxală că adevărata forţă şi adevărata noutate rezidă în normalitate, în respiraţia naturală, în organicitatea lucrurilor care ne înconjoară; că în faţa caracterului abstract al unei puteri politice, ce vrea să guverneze fluxul vieţii adevărate prin scheme ideologice, cel mai bun răspuns poate fi formulat fixîndu-se atenţia pe ordinea misterioasă – şi prin asta inalterabilă – a lumii, vitalizate prin spirit. Natura lasă să transpară că lucrurile au o cauză finală, că ceva este în dosul tuturor formelor trecătoare.

Noi am devenit astfel "imuni la revoluţie", nu insensibili la avangardă; o imunitate care constituie probabil cea mai interesantă experienţă spirituală pe care o putem oferi celorlalţi. Această imunitate se revelează (culmea!) ca o veritabilă atitudine de "avangardă", dată fiind starea lumii în acest moment: pentru că această imunitate se opune devastării sistemelor de valori – consecinţă inerentă, obligatorie, a oricăror revoluţii, marcînd o întoarcere decisă către reperele spirituale, către sacralitatea ce susţine lumea (în cazul României, cele două aripi cu care se poate "zbura" în ortodoxie, Sfînta Revelaţie din Biblie şi Sfînta Tradiţie a Bisericii). Obligaţi să asistăm neputincioşi la devastarea morală şi fizică din jur, "avangarda" în sensul ei "tradiţional" a trebuit să-şi schimbe direcţia, metodele şi scopul. Într-un context agresiv, unde se încearcă cu ură şi metodă desfigurarea noastră, raţiunea de a exista a artei rămîne aceea de a ne ajuta să supravieţuim spiritual, de a viza dincolo de ea, pentru a ne ajuta să credem în cele ce nu se văd… O avangardă à rebours… Într-o lume de nebuni şi ticăloşiţi, cel mai curajos şi nonconformist gest este de a te păstra "om normal".
Există, în orice caz, un pericol în care sîntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde.

Acest proces este mai lent în Vest, dar atacurile sînt mai insidioase; acest pericol ameninţă lumea noastră în totalitate, într-un mod brutal şi definitiv. Avem, poate, din nou, un avantaj, pentru că, în faţa unei urgenţe atît de net afirmate, fiecare artist trebuie să răspundă într-o manieră tranşantă, chiar dacă diferit; vreau să spun, fiecare artist trebuie să răspundă în faţa unei instanţe superioare în vîrtejul dezumanizant şi arbitrar al istoriei. Fiecare artist trebuie să ia vocaţia sa ca pe un dar de la Dumnezeu, adică în chip de "povară" şi obligaţie de a o fructifica. Un astfel de artist are misiunea unui gardian, conservator al unui tezaur spiritual, sursă de identitate pentru el şi ceilalţi. El trebuie în acelaşi timp să păstreze şi să comunice (mărturisească). El trebuie să-i ajute şi să-i incite pe ceilalţi să comunice cu propriile lor rădăcini – un rol care este esenţialmente legat, pentru noi, de tradiţia ortodoxă. Acceptatea acestei misiuni, angajarea fiinţei sale profunde în acest scop, dă artistului adevărata sa investitură; în faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mîntuit lumea, el trebuie "să salveze".

Acestea sînt cîteva puncte de vedere ale unui om ce vrea să trăiască arta direct, ceea ce implică un efort neîntrerupt de înţelegere a exigenţelor acestei activităţi. Accentele, chiar atmosfera generală a textului, pot în consecinţă să fie profund subiective. Au totuşi un grad de generalitate mare pentru toţi cei pentru care supravieţuirea, din punct de vedere spiritual, este o problemă capitală.


Horia Bernea
Septembrie 1990
In Revista Rost, nr. 35, ianuarie 2006
 




înapoi la pagina principală
 
inchis