Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Vezi, mă, că se poate? zice „Balanţa“

Irina Nicolau




Cronicile de film sunt scrise de specialişti şi de jurnalişti. Cele ce urmează nu au nimic comun cu acest gen de scrieri. Sunt gânduri care mă bântuie din seara când am văzut Balanţa. Roi de gânduri ce revin insistent. Zice „Balanţa“.
Vezi, mă, că se poate? Vezi că şi noi, românii, putem să facem ceva bun? Vezi că un ins pe care Europa îl ţine în braţe este în stare să vină înapoi şi din „senzualitate etnică“ (cum zice o prietenă, repatriată şi ea) să se apuce de treabă, fără gând de mărire sau de pricopseală, pur şi simplu fără gând ascuns? Şi este în stare nu numai să vină, dar să şi stea. Nu-i este frică de cutremurele de pământ, nici de cele sociale, nu-i este greaţă de naţie şi, mai ales, poate să creadă că viitorul nostru ar putea fi şi altceva decât o gaură lăbărţată şi neagră. Vezi, deci, că se poate face şi la noi, aici şi acum, ceva bun? Dar totul depinde de libertatea pe care vom şti s-o pretindem, totul depinde dacă vom înţelege cât de productivă este libertatea, dacă nu o s-o trădăm. Pentru că la noi cu libertatea a fost aşa, în decembrie, acum trei ani, am luat prima raţie. Scrie şi pe soclul din Piaţa Romană. Pe urmă, ca să zic aşa, nu s-a mai băgat. O fi adus cineva un nou transport, dar a rămas în port, la Constanţa. Şi este aşa de periculos să stăm aşa cum stăm, când dispui de libertate puţină, vine oricine şi ţi-o fură. Pintilie şi echipa lui au fost liberi. Se simte. Au avut curajul să fie liberi. Şi vezi ce poate să facă actorul român când este liber şi bine condus? Bine metabolizată, libertatea degajă dragoste de om. Stăteam în sală, mă uitam pe ecran şi simţeam cum iubesc tot rândul din faţă şi pe cel din spate, toate rândurile din sală şi pe toţi oamenii absenţi… Îi iubeam aşa cum sunt: laşi, snobi, hoţi, palavragii, nebuni, duplicitari, mizerabili sau curaţi şi îmi ziceam, nenică, uite câtă dragoste bălteşte în noi de pomană.
Şi încă ceva, ai văzut procesul comunismului, ai văzut că l-au început? Fără sânge, fără puşcării. Vinovaţii sunt bălăcăriţi româneşte. Şi, zice „Balanţa“, vino, acum este rândul tău, vino să preiei procesul, nu aştepta să-l facă alţii. Pentru că dintre cei vinovaţi foarte puţini vor ajunge la judecată în tribunal. Securistul-cu-portbagaj, de pildă, este „cazul“ tău. E şi el românaş, e şi el amărăştean, cu el trebuie să regleze conturile unul ca tine. Fără frică, fără ură, poartă-te firesc. L-ai văzut pe Mitică, ce bine i-a zis Mitică, dacă tot ieşiţi aici, dacă tot mă urmăreşti, dă-mi o mână de ajutor să-l îngropăm pe Titi. Este mortul nostru. Mă întreb ce-ar fi spus Mitică dacă ăla n-ar fi vrut?
Am auzit frecvent oameni spunând că, mai ales dincolo, le este ruşine că sunt români. Mă uimeşte că fac acest gen de afirmaţii fără vin şi fără votcă. Adică o spun serios. Ce nu pot să înţeleg este de ce, pentru că sunt româncă, trebuie să mă simt ori mândră, ori umilită. Nu pot să fiu româncă, uite aşa? Oricum, la această întrebare pare să răspundă „Balanţa“. Şezi binişor sub stejar, zice, şi ascultă-l cum creşte.





înapoi la pagina principală
 
inchis