Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Timp sec

Irina Nicolau




Cândva am văzut un film în care protagonistul fura ceasuri. La ieşirea din sală, cineva de lângă mine a spus cuiva de lângă el, ai înţeles, fura timp, ce frumos! Persoana nu înţelesese şi a spus cu admiraţie, ooo! Iar eu am rămas cu întrebarea, chiar fura timp? Dacă s-ar găsi cineva să fure rulete, centimetre, rigle şi compasuri am putea socoti că fură spaţiu? Nici pomeneală! Nu poţi să furi nici timp, nici spaţiu, poţi numai să le iroseşti, să le spurci.
În altă ordine de idei, mă întreb dacă timpul suferă când este măsurat. Pentru că îmi închipui că există un păcat al măsurării. Ciobanul crede că lupul fură din oile numărate, iar olteanul, întrebat câţi copii are, răspunde „vreo opt“. Au existat societăţi care măsurau timpul cu blândeţe; îl cântăreau în clepsidre iar în zilele cu soare îl căutau în jurul unui băţ. Noi îl înţepăm cu acele ceasornicelor, îl obligăm să palpite, afişat pe cadrane, purtăm instrumentele cu care îl mărunţim la gât, pe mâini, le aşezăm pe mese şi noptiere, le spânzurăm pe pereţi, le proţăpim în pieţe… Dacă ruşii care furau ceasuri, în drumul lor victorios spre Berlin, ar fi nimerit peste o lume plină de ceasuri ca a noastră, pur şi simplu ar fi înnebunit. Şi, împovăraţi de pradă, ar fi rămas fiecare în locul unde i s-a umplut sacul, ceea ce ne-ar fi scăpat de comunism. Admit că suntem siliţi să ne înconjurăm de ceasuri. Fără ele, trenurile s-ar ciocni, oamenii nu ar mai putea să înceapă munca în acelaşi timp, n-ar mai fi punctuali, nu s-ar mai întâlni. Ceasurile ne ajută să funcţionăm şi ne fac stăpâni peste un timp ticăit, mărunt, fără mare valoare. Nu poţi avea numai avantaje!
Privesc cadranul unui ceas pe care l-am potrivit la 6, fix. Prezentul mi se înfăţişează ca un punct; la stânga, trecutul; la dreapta, viitorul. Dar prezentul nu este întotdeauna numai un punct. Acum cinci ani, după ce helicopterul i-a luat pe soţii Ceauşescu, prezentul s-a prăbuşit peste noi. Începând din amiaza lui 22 decembrie, pentru câteva zile, toată România a dus-o într-un prezent – un prezent perfect, un prezent mai mult ca perfect, un prezent absolut.
Cei care s-au trezit primii din prezent şi au privit la dreapta s-au căpătuit. Care, cum se scula şi se uita la dreapta, zicea, ia să-mi văd eu de viitor, cum mi-l aştern, aşa o să-l am. Cei care priveau la stânga s-au procopsit, sau nu s-au procopsit, după modul în care s-au raportat la trecut. Rentabil este să perpetuezi trecutul ultimei jumătăţi de secol, nu să-l denunţi; după cum, invers, este rentabil să denunţi prima jumătate de secol, nu s-o exalţi.
Mă număr printre cei care s-au trezit târziu. Luni în şir am dormit surâzând în somn şi strigând, din când în când, măi, ce mai victorie! Când ne-am dezmeticit, jocurile erau făcute. Bine, am zis, dar ole, ole…? Lasă acum ole, ole şi treci în pas de tranziţie!
De o vreme, pe douăzeci şi ceva de canale, românul cablat vede zi şi noapte războaie, samavolnicii, copii arşi, trenuri deraiate, japonezi care se sufocă. Cum să te mai gândeşti la viitorul tău fără să pari meschin? Şi auzi tot mai des pe cineva care spune, nu mai putem face nimic, de acum, fiecare trebuie să-şi facă treaba bine şi nimic altceva. Şi, dacă vor face toţi aşa, înseamnă că avem viitorul asigurat. Ce înseamnă viitor asigurat? Ce înseamnă un om fără viitor? O ţărancă din Tohanu i-a zis lui Ernest Bernea, odată, „Viitorul există! Nu se poate fără el. Ce, suntem astupaţi, sau s-a sfârşit lumea?“.
Aşadar, din dreapta vine peste noi viitorul. Va fi uşor? Va fi greu? Mai degrabă greu. Dar nu-mi este frică de un viitor greu, teamă mi-e de anii care trec degeaba, groază mi-e de viitorul fără rod.
Lui Dumnezeu nu poţi să-i ceri orice şi, când îi ceri, nu poţi s-o faci oricum. M-am străduit să formulez o rugăminte cât mai simplă: „Fereşte-ne, Doamne, de timp sec şi dezleagă-ne drumul spre viitor!“.





înapoi la pagina principală
 
inchis