Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

S.O.S. Bucureşti

Irina Nicolau




În noaptea de 2 ianuarie 1990, puneam ţara la cale cu câţiva prieteni. La un moment dat, unul a zis, şi la Bucureşti nu se va mai dărâma nimic, nici un coteţ, nici o magazie! Ştiu că am repetat după el, nici un coteţ, nici o magazie, având pentru acest gen de „arhitectură“ o dragoste veche. Cât de mult le iubesc aveam să aflu peste un an, la Paris, când am constatat că nu pot să trăiesc de dorul mahalalelor bucureştene, cu casele lor strâmbe, acoperişurile peticite, verande, bucătării de vară, magazii, cu duzi şi muşcate în cutii de converse, cu pisici grase şi câini independenţi. Oameni binevoitori se străduiau să-mi arate ce-i mai mândru pe la ei; iar eu le vorbeam despre arta bucureşteanului de a face garduri combinând orice cu te miri ce.
Atunci, în 2 ianuarie 1990, totul părea atât de simplu: cineva va declara, gata dărâmatul şi nimeni nu va crâcni… Şi iată că de 4 ani ne uităm cum se alege praful de oraşul nostru. Neputincioşi, mai scriem câte un articolaş în care spunem, vai, vai, în timp ce ei îşi văd de treabă şi fac un oraş după chipul şi asemănarea lor. Dughenele nu mă intrigă, sunt atât de fragile încât în 3 zile n-ai ce alege, le ştergi de pe faţa Bucureştiului. Grave sunt „operaţiile estetice“, intervenţiile pe care trebuie să le suporte clădirile vechi pentru a deveni demne de noile lor roluri comerciale. Cine vrea să rezume situaţia se poate folosi de câteva cuvinte: prost gust, platitudine, ignoranţă, falsă opulenţă, cinism. Ca la noi la nimenea, fiecare face ce vrea, sparge, supraetajează, îngrădeşte. Vitrinele vechi, cu obloane cu tot, fac loc ramelor impersonale de aluminiu, gardurile sunt căptuşite cu tablă (oamenii au lucruri de ascuns) şi, ca să nu se calce maşinile pe trotuar, primăria a umplut Bucureştiul de gărduleţe inutile. Mi se pare câteodată că luăm ciclul de la capăt şi reintrăm în epoca de fier, dacă nu chiar în epoca de piatră, având în vedere tonele de marmură care ne-au năpădit. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă în Atena veche, deci în Placa, s-ar apuca privatizaţii să înece casele în marmură şi fier. Marmură au, slavă Domnului, cine-i împiedică? Legile. Noi, de ce nu avem legi? Cu atât mai mult cu cât casele din Placa nu sunt cu nimic superioare celor în care privatizatul român intră cu ranga. Nu sunt mai frumoase dar sunt mult mai iubite şi casele simt.
Mergeam pe vremea lui nea Nicu prin cartierele demolate şi mă gândeam că aşa ceva nu-şi face omul singur, aşa ceva îţi face un duşman. Ce se întâmplă acum te duce cu gândul la un duşman pervers care fardează strident toate babele amărâte. Şi, ca să mă păstrez în spiritul de la „Evenimentul“, din când când, le omoară, dar pe şest.
Pe strada Lipova la numărul 24 moare o casă! Parter şi etaj, casă de oameni care au ştiut în viaţă ce au vrut. Peste drum de ea o grămadă de moloz. Acolo a murit acum câteva luni altă casă. Dacă nu încurc lucrurile, era o casă veche cu geamlâc. Tehnic vorbind, nimic nu este mai simplu decât să faci să moară o casă. Mai întâi o iei de la proprietar şi scrii pe ea I.A.L. După aceea nu-i mai faci nici un rău, o laşi. Vine un cutremur, casa are nevoie de reparaţii şi noul stăpân n-are bani, aşa că o lasă. Vin ţiganii şi îi fură lemnăria şi noul stăpân îi lasă. După ce au furat şi acoperişul, pentru tablă, casa devine un bolnav incurabil şi, pentru că în materie de case euthanasia este admisă, vine buldozerul şi o dărâmă ca să nu strice imaginea oraşului. Şi, ţâc, vin imediat băieţii şi ridică sub ochii noştri o vilă cât un hotel.
Când moare o casă este trist pentru că nu urmează nimic. Nu se reîncarnează, nu se face strigoi, n-are parte de parastase. Înainte, casele nu mureau aşa. O casă putea fi secerată de moarte năpraznică sau, pur şi simplu, îmbătrânea. Atunci, stăpânul o desfăcea şi folosea din ea ce se putea folosi la casa nouă. În felul acesta casa nouă conţinea casa veche. Astăzi totul se aruncă, se curăţă locul şi se toarnă beton. Nimeni nu se teme de blestemul de casă veche.
Trec în fiecare zi prin faţa casei din strada Lipova numărul 24 şi nu mai pot să-mi suport neputinţa. M-am gândit să scriu un denunţ. Să denunţ I.A.L.-ul sau I.C.R.A.L.-ul care îşi bat joc de case. Cineva mi-a explicat că nu au nici o vină, este o chestiune de fonduri, taxe şi legi. Cum să n-aibă vină, dacă nu sunt în stare să-şi dea demisia şi să dea casele proprietarilor înapoi. Dar îi voi denunţa şi pe proprietarii care nu vin zilnic să plângă în faţa caselor lor. Până la urmă a trebuit să renunţ la ideea de denunţ, s-ar părea că singura soluţie este să denunţ Parlamentul, Parlamentului…
O prietenă îmi spunea recent că îi displace cum scriu pentru că nu depăşesc simpla constatare a unei situaţii, „deplângi fără să dai soluţii, nici măcar nu le cauţi“. În cazul de faţă am o soluţie, mai precis ştiu de unde s-o iau. Am aflat că la Paris, unde dărâmatul se face cu mult mai multă măsură, există totuşi o societate numită „S.O.S. Paris“. Am avut norocul să-mi trimită cineva statutul şi câteva numere din buletinul pe care îl publică. Rezultă de acolo că oameni importanţi îşi folosesc din când în când importanţa ca să salveze o clădire de la demolare şi oameni mai puţin importanţi plătesc o cotizaţie în schimbul căreia sunt informaţi de schimbările din oraş. Asta cred că ne lipseşte, „S.O.S. BUCUREŞTI“. Şi aş începe cu un măturat simbolic. De doi ani mă gândesc cum o să ieşim să măturăm. Am vorbit multora şi din răspunsurile pe care le-am primit m-au pus pe gânduri numai unul. Un bărbat pentru care am multă stimă mi-a zis că nu ar face aşa ceva, pentru simplul motiv că el mătură oricum în faţa casei de câteva ori pe săptămână. Poate că nu este nevoie de un gest simbolic. Ideea îmi venise citind un articol de etnologie urbană, unde autoarea demonstra că a curăţa spaţiile publice înseamnă a le lua în posesie. La noi, mă gândeam, unii îşi însuşesc spaţiile publice înseamnă a le lua în posesie. La noi, mă gândeam, unii îşi însuşesc spaţiile publice murdărindu-le. Şi aşa mi-a venit ideea, să le luăm înapoi curăţind.





înapoi la pagina principală
 
inchis