Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Îi credem numai dacă mor

Irina Nicolau




Am fost şi eu la Petre Ţuţea. Am fost după Revoluţie, când nu mai era nici o primejdie. Devenise chiar un gest monden. I-am pus întrebări şi i-am înregistrat răspunsurile. De două ori am fost şi, pe urmă, nu m-am mai dus. Şi nici nu m-am numărat printre cei – prea puţini – care l-au însoţit la mormânt.
Acum avem şi noi un Socrate! Putem să vorbim despre el. Şi, vorbind despre el, devenim grupul celor care vorbesc despre Socrate. Ca să-şi cumpere „ultimul Ţuţea“ românii sunt gata să stea la coadă şi să plătească bani grei. Fac şi eu ce face toată lumea, dar cu inima strânsă, pentru că el, săracul, nu a avut parte să ţină în mână „un Petre Ţuţea“, vreme de doi ani nici o editură nu s-a învrednicit să-i publice o carte. Iar acum, dacă a murit, nici măcar nu putem şti cum ar fi primit faptul că se numără printre autorii publicaţi. Poate că ar fi râs. Dar poate că nu. Îmi amintesc că, la un moment dat, spunea cu bucurie că nu ştiu cine i-a dactilografiat nu ştiu ce manuscris. Semn că era şi el om, nu numai Socrate. Mă gândeam recent cu amărăciune, că nimănui nu i-a dat prin minte, atunci, la început, să strângă câteva sute de oameni şi să-i facă un tiraj de cărţi scrise de mână. Ar fi fost un gest! Şi mă întreb dacă acum este prea târziu, dacă nu am putea comite gestul, aşa, post-mortem?
Câţi s-or simţi vinovaţi că nu l-au ajutat pe Petre Ţuţea? Pentru că de făcut, au făcut-o numai câţiva. Şi nu l-au ajutat oricum, ci zi de zi, într-o vreme când să-i deschizi uşa echivala cu să te dai legat pe mâna securităţii. S-au găsit deci oameni s-o facă. Petru Ţuţea n-a fost părăsit. Datorită acestor oameni, în faţa istoriei, am scăpat cu faţa curată.
Ar fi interesant să aflăm odată cum, şi de ce, a făcut fiecare ce a făcut. De pildă, cunosc pe unul dintre cei care se ducea la „nea Petrache“ foarte des. În gestul lui nu am observat niciodată vreo urmă de exaltare sau fanatism. Nici măcar mulţumirea omului care face o faptă bună. Recunoşteam numai simplitatea ţăranului care dă ce i se cuvine celui bătrân.
Întâmplarea a făcut să întâlnesc mulţi bătrâni trecuţi prin nedreptăţi şi puşcării. Unii s-au încăpăţânat să trăiască până se schimbă ceva în ţară. A venit Revoluţia. Câteva luni au stat în aşteptare. Nu spuneau nimic dar simţeai că aşteaptă să vină cineva şi să-i aşeze pe locurile unde meritau să fie demult. La cei mai mulţi nu a venit nimeni. Faptul cred că i-a dezamăgit, pentru că, în mod discret, au început să moară. Când vom descoperi cât de mari au fost, vom începe să vorbim despre ei, iar dacă o editură îi va tipări, vom sta din nou la coadă.
Trebuie să ştie însă toată lumea că nu toţi au murit! Stau prin cămăruţele lor, ştiuţi doar de cei care îi ajută. Mai aşteaptă. Ne aşteaptă. Dar noi avem un cusur, îi credem numai dacă mor… Din când în când, Televiziunea scoate din anonimat câte un bătrân care, pentru câteva săptămâni sau luni, devine „bătrânul la modă“. Primeşte telefoane, scrisori, vizitatori. Evident se bucură. Moda trece însă şi este uitat definitiv. Cât timp trăiesc, aceşti bătrâni nu se vor bucura de o consideraţie durabilă. Pot fi invocate multe motive, voi lua în seamă numai câteva. Între aceşti bătrâni şi noi s-a produs o ruptură. Istoria a produs o ruptură. În preajma lor suntem fie prea sfioşi, fie prea dezamăgiţi. Nu i-am apucat pe uriaşi pe vremea când erau uriaşi. Ne confruntăm cu urieşenia lor împuţinată de vârstă. În plus, ei nu sunt bătrânii „noştri“. Sunt bătrânii tuturor şi ai nimănui. Dacă lucrurile ar fi evoluat normal, o parte dintre ei ar fi devenit oameni politici importanţi, savanţi, artişti, mari profesori.
Când au fost împiedicaţi să-şi urmeze drumurile, au fost opriţi, implicit, să-şi compună grupul de chezaşi şi apostoli. Aceşti oameni ar fi devenit principala sursă de consideraţie durabilă. Aşa, cine să mărturisească pentru ei?
Sunt foarte multe lucruri de spus şi închei cu cel mai însemnat. De fapt, nu suntem pregătiţi să ne apropiem de un bătrân în carne şi oase. Spectacolul trupului bătrân este, pentru cei neiniţiaţi, dezolant. Aşa se explică pentru ce preferăm bătrânilor, POVESTEA. Povestea care ne scuteşte de răspunderi şi corvezi. În ultimă instanţă, iubirea noastră pentru poveste este o soluţie comodă.
Şi totuşi, nu pot să cred că, gata, istoria şi-a făcut jocul şi noi nu mai putem schimba nimic. Dacă ne-am strădui să-i găsim şi să aflăm cine au fost; dacă ne-am învinge sentimentul de culpabilitate că i-am trădat şi nu i-am căutat mai demult; dacă am avea curajul să transformăm consideraţia noastră platonică în gesturi modeste – să ne ducem, pur şi simplu, la ei şi să le zicem, AM VENIT… ei bine, atunci…





înapoi la pagina principală
 
inchis