Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Haide, bre!

Irina Nicolau




Cititorule, am nevoie să te simt lângă mine. Încep, pentru a patra oară, o carte despre aromâni. De fapt, prima dată n-am scris o carte, a fost o temă de cercetare. Cum se obişnuieşte în asemenea situaţii, am citit tot ce am găsit. A rezultat o valiză de fişe. Astăzi aş da-o oricui. M-au dezamăgit, cum m-a dezamăgit şi lucrarea care a ieşit din ele – un text indigest, mărginit şi nătâng. Insist asupra dezamăgirii. Nu mă va înţelege decât cine m-a văzut atunci. Aromânii deveniseră pentru mine o obsesie. Îi vedeam peste tot. Nu vorbeam decât despre ei. Negam adevăruri pe care le stabiliseră savanţii într-un secol de studii. Le întorceam cu susul în jos şi cu josul în sus. Parcă eram nebună. Aveam viziuni. Din când în când, simţeam cum se scurge prin mine un mileniu de istorie. Mai precis, simţeam cum cade, aşa cum cade printr-o pungă ruptă un măr. Zeci de milioane de oameni, cu oile, cu aurul, cu vorbele şi cu gândurile lor, se înfăţişau privirilor mele. Aromânii tuturor timpurilor deveneau prezenţi şi inteligibili, iar mie îmi revenea rolul să le pun întrebări. Experienţa era devastatoare. Mă simţeam răspunzătoare de orice omisiune. Încercam să formulez toate întrebările dintr-o dată. Mai repede, acum… Nu puteam. În ultima clipă mă decideam să pun o singură întrebare unui singur ins. Dar până s-o aleg pe cea mai bună, şi până să hotărăsc cine va fi interlocutorul, imaginea se stingea dureros. Mă apucam imediat să scriu. Îmi adunam amintirile bucată cu bucată. Le tăiam cu foarfecele. Le împungeam cu pintenii. Le dărăceam. Le cizelam. Până la brâu eram lână şi sare şi de la brâu în sus cărări de munte. Şi din tot ce am trăit atunci să rezulte numai o bucată de date etnografice? Ţi se pare acceptabil? Mie nu! Încerc să-mi explic eşecul şi găsesc un singur răspuns: treceam printr-o criză identitară pe care nu o asumam. Scriam ca să scap, nu scriam ca să scriu.
Întorcându-mă în trecut, însă descopăr că rădăcina tulburării mele este veche. Aveam trei, patru ani când mă duceam cu tata la cafeneaua lui Bardaca din spatele Băncii Naţionale. Acolo treceam amândoi printre mese, tata mă ţinea de mână şi spunea tuturor, uite, e fata mea, Miss Aromânia. Cei de faţă erau numai aromâni şi ştiau că tata se însurase cu o grecoaică. Ca să-mi testeze sentimentele, îmi puneau inevitabil întrebarea:
— Ţe hi tini?
Adică, ce eşti tu? Şi eu le răspundeam în greceşte că sunt grecoaică. Ce oroare! Toţi înnebuneau şi tata zicea că foarte bine.
Mult mai târziu, pe la vârsta majoratului, am sesizat cât de singur se simţea tata într-o casă cu trei grecoaice şi am decis să trec de partea lui. Mă pomeneam repetând în gând: sunt aromâncă, sunt aromâncă, de dragul tatei sunt aromâncă. Puseul de solidaritate a trecut aşa cum a venit. Dar iată că într-o iarnă, la opt dimineaţa, Sfântul Nicolae ne-a umplut ghetele cu lacrimi şi bomboane de colivă. Tata a murit. În urma lui, Pavel Şafarica a lăsat o lume. Nu prea ştiam ce o să fac cu ea. Cu moştenirile este aşa: le accepţi sau nu. Dacă le accepţi, răspunzi de ce se întâmplă cu ele, dacă nu le accepţi, ai trădat. M-a scos din încurcătură o temă de cercetare, datorită ei am descoperit că lumea tatălui meu este şi a mea.
De câte ori mă apuc să scriu despre aromâni, şi repet, mă apuc a patra oară, simt cum vine tata să ierneze în sufletul meu. Haide, tată, stai jos! Am adus ligheanul să-ţi spăl picioarele. Aici ai carne şi acolo apă rece. Iar e bine… Am început să-ţi scriu şi cartea. Şi oare n-ai putea să rămâi, pentru toată viaţa şi pentru toată moartea?
În manuscrisul numărul doi, cel care a urmat temei de cercetare, n-am făcut decât să-mi reiau „descoperirile“ şi să adaug pagini de literatură. Scriam şi rupeam. Socotind după cât a rămas, am scris mai mult decât am rupt. În fine, în manuscrisul numărul trei am încercat să compun saga neamului Celea. Am muncit mult şi tot degeaba. M-am înecat în fişe. Voiam să pun tot. Excludeam gestul selectiv. M-am întâlnit de nenumărate ori cu Gina şi cu Nicolae. Din ce mi-au spus, am compus un arbore genealogic cât un cearşaf. Opt generaţii, sute de inşi răspândiţi în nenumărate ţări din trei continente… De fiecare nume atârna un ciorchine de istorioare: cu cine s-a căsătorit, unde s-a dus, ce i s-a întâmplat. În locul de unde începea să funcţioneze memoria neamului, la rădăcina rădăcinilor se afla un personaj cu rol fondator. O femeie. Prenumele i s-a pierdut. I se spunea Ţal Celea, adică cea a lui Celea, apelativ de nevastă. A rămas doar o frântură de poveste. Din ce mi-a spus Gina am putut redacta o jumătate de pagină pe care o recuperez din manuscrisul trei.
După moartea bărbatului ei a fost prima care a putut să spună „hai!“. Avea încăpăţânarea berbecului bătrân şi un orgoliu de împărăteasă. Cei care nu au acceptat să se lase conduşi de o celnicoane au plecat. Ceilalţi au învăţat să păşească după o fustă: vara, sus în munte, iarna pe câmpiile de lângă mare.
— Veniţi să vedeţi fălcarea celnicoanei, strigau locuitorii comunelor prin care treceau. Oamenii frumoşi în haine noi şi animale multe dădeau un spectacol tulburător. Iar ea călca pintenog, înaintea lor, cu opincile roşii cu gurgui înalt.
Repetând an de an cuvintele şi gesturile bărbatului mort, întărindu-le chiar cu demenţa leoaicei lăuze, şi-a ridicat fălcarea deasupra tuturor. Două sute de cai şi tot atâţia măgari a trimis într-un an lui Ali Paşa din Ianina. Un dar regesc pe care a putut să-l facă, iar Paşa a înţeles mesajul ei:
— Eu am să-ţi dau, aşa precum se vede, şi tu, în schimb, dă pace la ai mei.
Oamenii celnicoanei erau scutiţi de plata capitaţiei. Când drumul le trecea peste Vardar, animalele traversau podul fără nici o taxă urmate de oameni şi de calabalâc. Ordinea o hotăra numai ea, celnicoanea:
— Acum treci tu, şi tu, şi tu, şi tu…
Iar capii familiilor încuviinţau şi ziceau:
— Amin, moi, Ţal Celea. Adică, aşa să fie, cum zici tu.
Ţal Celea a trântit după ea poarta unei epoci de aur. Au urmat vremuri grele pentru ai săi. Fiii i-au fost măcelăriţi la moartea lui Ali Paşa. Doar unul a putut cu greu să scape. Sărac şi singur, călare pe un măgar şchiop, el a ajuns bogat şi renumit. I se spunea Celea Perifimos, adică Celea cel Mândru. Se mai ştie despre el că îşi adăpa calul cu vin. Acum, după două sute de ani, formula de încuviinţare rostită la trecerea peste Vardar a devenit pentru urmaşii celnicoanei o glumă.
În vara lui ’86, după o lună petrecută la Călimăneşti, unde nu am făcut decât să scriu despre aromâni şi să beau ape scârboase, am adunat dosarele care cuprindeau manuscrisele unu, doi şi trei, le-am legat cu o sfoară şi am zis gata! Eram sigură că am renunţat definitiv. Mi-am refuzat plăcerea de-a arunca teancul de hârtii. Lasă-l acolo, nu cere de mâncare. Mâncare n-a cerut, dar nici nu mi-a dat pace. Am rezistat bine zece ani. Astăzi, când o dezleg, sfoara râde de mine. În dosare găsesc pagini de care mă simt legată, altele sunt ilizibile. Nu exagerez când spun ilizibile. Cândva, înainte de-a fi făcut recurs la sfoară, dădusem câteva capitole la citit unui prieten. Acesta mi le-a rezumat zicându-mi făţiş: n-ai talent.
În clipa de faţă problema mea nu este cum voi scrie, ci de ce scriu. În anii care au trecut, aromânii au devenit pentru mine o enigmă clasată. Am uitat enorm, nu mai am viziuni, nici disperare, nici curaj…
Cititorule, mi se pare cinstit să-ţi spun ce te aşteaptă. Pregăteşte-te să te confrunţi cu o lume de frânturi. Încearcă să-ţi închipui că sunt scafandru, că am descoperit Atlantida într-un fund de mare de unde m-am întors uitând ce am văzut. Tot ce pot să-ţi arăt este noroiul de sub unghii. Am râcâit pe Atlantida. Atât. Sau închipuie-ţi că sunt Semiramida şi Şeherezada în acelaşi timp şi că te-am chemat să petrecem câteva zile la palat. Tu te aştepţi să-ţi arăt grădinile suspendate şi eu îţi pun în faţă o oală cu ghiveci spunânc:
— Mănâncă. Acum, la noi legume cresc printre flori. În fiecare îmbucătură vei descoperi o grădină.
Tu te aştepţi să-ţi spun poveşti, dar eu sunt Semiramida şi te avertizez:
— Acum povestesc altfel, va trebui să-ţi compui singur povestea din bucăţi. Mai ia ghiveci, e bun!
Prin urmare, cititorule, la aşa ceva să te aştepţi, ghiveci cu poveşti şi noroi din Atlantida.

Pepo

Grecoaicele din neamul meu nu se fardau deloc. Făceau din spălăceală o virtute. O singură mătuşă ştia să-şi folosească rujul. Ea se farda oriunde şi oricând. Absenţa oglinzii nu constituia o piedică pentru Pepo. Ţinând în mâna dreaptă rujul, ea îşi privea chipul în palma stângă şi trasa cu precizia visului două paranteze orizonale de culoarea ciclamei. Eram copil şi trăgeam cu ochiul în „oglinda“ din palma goală, dar nu vedeam decât linia scurtă a vieţii ei. Toată povestea era din cale-afară de tulburătoare.
— Mergi mai departe, îi strigam, să încercăm şi fără palmă, hai!
Ca s-o conving, îi apucam mâna stângă şi i-o strângeam la piept.
— Nu pot, se împotrivea mătuşa mea.
— Ba da!
Atunci rujul depăşea hotarul vechi al buzelor şi desena cu pastă grasă o gură caraghioasă de paiaţă.
Multă vreme am crezut că oglinda dreptunghiulară pe care o scotea rar din poşetă îi întipărise o parte din puterea ei de oglindire. Apoi mi-a năzărit că palma era locul unde ea îşi sprijinea ochii şi că, de fapt, privind nicăieri, ea trasa un contur mental pe care memoria îl furase cândva din oglindă.
S-au putea să nu înţelegi ce caută Pepo într-o carte despre aromâni. Am să-ţi explic. A ţâşnit pur şi simplu din mine. Când trăia, îi plăcea să fie văzută. Mi-am zis, tot n-are copii s-o pomenească, las-o. Mi-ar fi fost uşor să-i găsesc în carte un loc legitim, să nu poată zice nimeni ce caută Pepo aici? La urma urmei era căsătorită cu un aromân. Înalt ca un albanez, lui Nacu, bărbată-su, îi plăcea să cânte fărşeroteşte. La sărbători, când se strângea toată familia, ne spunea, mie şi lui Gheorghe:
Voi să cântaţi numai aşa: iiiiiiii…
Şi pe isonul nostru începea să cânte:
„Hai, moi, ş-d-iu ştia a greţli
S-bea, moi, ap-araţi?“
Adică, de unde ştiau grecii să bea apă rece? în versurile care urmau, grecii nu ştiau să bea vin, nici să mănânce pâine şi carne, pe toate le învăţaseră de la noi, de la aromâni. Mama se supăra cu măsură, invocând comerţul de vin al grecilor în Antichitate, şi Pepo plângea zgomotos.
În mod deliberat n-am vrut să-i atribuit un rol lui Pepo. Prezenţa ei vreau să fie fără nici o noimă. Înţelegi? O nouă nebunie mă face să cred că şansele mele de-a scrie despre aromâni sunt aceleaşi de oriunde aş începe şi oricum aş sfârşi.

Ocazii de vorbă

În fiecare comună era o piaţă unde, drept în mijloc, creştea un arbore bătrân. Sub el se strângeau mai marii duminica şi în zilele de sărbătoare. Era locul unde se luau hotărârile. Când venea cogeabaşul, se sculau toţi în picioare, pentru că el era şef. Se sculau chiar şi bătrânii, cu toate că şi bătrâneţea lor scula lumea în picioare. Femeilor nu le era îngăduit nici măcar să traverseze piaţa. Drumurile lor trebuiau să caute umbra caselor din jur. Să te proţăpeşti printre bărbaţi, fără ruşine, ziua în amiaza mare, era un gest neruşinat. Puteau fi văzute la cişmea. Acolo nu era nevoie să se sfiască. Cele vrednice lăsau ghiumurile la rând şi îşi vedeau de treabă. Altele profitau şi stăteau la palavre cu orele. O societate sănătoasă îşi asumă funcţia drenoare a bârfei.
Locul potrivit de vorbă pentru bărbaţi era cafeneaua. O aflai într-o clădire anume sau la han. Se strângeau indiferent de vârstă, veneau preotul, învăţătorul, jandarmul, citeau ziarul, trăgeau de limbă pe unul întors de la drum. Ce mai e nou, îl întrebau, şi el le zicea. Jucau tabinet şi alte câteva jocuri de cărţi pe cafele. Cine pierdea plătea. Tot la cafenea venea şi poştaşul, care mai întâi suna din trompetă prin sat.
Să nu te duci la cafenea deloc bătea la ochi, însemna că ai ceva de ascuns; să mergi prea des era un semn că nu-ţi vezi de treabă. Totul trebuia făcut cu moderaţie în doze neexprimate explicit, dar pe care toată lumea le cunoştea.

Despre dărnicie

În anul 1880, Chiriţa Roşca lasă prin testament 100 de florii pentru biserica din Bitolia, 100 de florii pentru Comitetul Macedoromân, 100 de florii pentru o pompă de incendiu care să fie cumpărată şcolii de fete şi alte 100 de florii, monede solide de aur, pentru Fondul facerilor de bine, din care să fie înzestrată o fată săracă la fiecare şase ani.
În 1904, Ciumaga lasă bani pentru construirea unui azil de bătrâni cu o capacitate de 60-80 de paturi. Zega dă bani pentru biserică şi spital, Badralexi pentru farmacie, Celea pentru şcoală şi aşa mai departe. Sute şi mii de florii sunt lăsate pentru drumuri, poduri, cişmele, pentru oamenii săraci… Sina lasă, Dumba lasă, Toşiţa lasă, toţi lasă câte ceva, chiar şi atunci când se află la Viena, la Budapesta, la Odessa sau la Bucureşti. Aşa se explică de ce cuvântul lasa ajunge să însemne într-o vreme pe greceşte testament.
Ia-mă de mână şi vino să-ţi arăt ce am făcut noi pentru Budapesta şi Atena. Uite ctitoriile lui Zappa, ale lui Toşiţa, ale lui Averoff. Sunt gigantice. Să le vezi pe ale lui Sina şi Dumba. Toate au fost plătite cu bani daţi, cum zicea tata, jancoté. Am fost mari evergheţi, astăzi nimeni nu mai ştie. Dania era pentru aromâni un fel de potlach. În sensul lui cel mai propriu, potlach-ul se referă la o practică răspândită la primitivi prin care se obţine prestigiul prin distrugere de bunuri. Să zicem că suntem în Alaska şi eu îţi spun aşa:
— Am 100 de câini buni, antrenaţi pentru sanie, pe 80 dintre ei îi omor chiar acum.
Şi mă apuc să spintec câinii, unul după altul. Tu nu poţi să te faci că nu mă vezi ce fac, trebuie să accepţi provocarea şi să intri în competiţie. Ucizi tot atâţia câini câţi am omorât eu şi vreo zece în plus dacă vrei să fii învingătorul. Totul se petrece sub ochii bulbucaţi de admiraţie ai celor care nu au câini sau au câini puţini, iar noi, căţăraţi pe mormanul de cadavre, ruinaţi în câteva ceasuri, ne lăsăm îmbătaţi de prestigiul pe care l-am dobândit. Fiindcă numai cel care are îşi permite luxul să piardă, luxul fiind o dovadă de putere, înţelegi?
Acum, hai să ne închipuim să suntem aromâni şi că tu eşti Zappa şi eu Averoff. Nu cei adevăraţi, alţii, ne jucăm! Avem multe oi, cai şi mai ales, multe monede de aur. De mâncat, mâncăm cu plăcere tot pâine cu caş. Pâinea noastră este, poate mai albă, dar cât de albă poate fi pâinea? Nevestele şi fetele nu ni le învelim în aur, ar fi ruşinos. Suntem prea nobili ca să ridicăm pentru noi palate, şi atunci ce să inventăm ca să vorbească lumea despre noi? Eu zic:
— Am să fac o bibliotecă în Atena!
Tu zici:
— Eu fac un parc!
Apoi eu ridic o bibliotecă la Mezzovo, pentru că sunt originar de acolo, ţie nu ştiu ce îţi mai căşună şi tot aşa. Iar splendoarea gestului nostru constă în faptul că niciodată nu vom vedea lucrările pe care le-am finanţat. Averoff cel adevărat a refuzat să meargă la Atena să privească minunile care au fost ridicate pe banii lui, iar Zappa a plătit costurile pentru parcul din Atena care îi poartă numele prin testament, după moarte. De darurile noastre s-au bucurat alţii. Noi n-am făcut decât să sfidăm limitele dărniciei.

Despre ambiţie

— El este cel din dreapta. Cel cu poalele cămăşii lungi. Vezi ce mustăţi avea? Îl chema Constantin Mergeani. Mare chihaia. Şi bogat, şi respectabil! Oamenii lui îl aveau ca pe un munte. Un lucru nu era bun la el, ambiţia. Avea ambiţie prea mare. Judecă şi tu.
Eram la Silistra. Într-o noapte, paznicul pădurii i-a omorât un câine. La turmă un câine bun înseamnă ceva. Foc a luat bătrânul, ştii ce-i aia baruti ? Dar nu de pagubă, de ambiţie. A tocmit un avocat, nu s-a uitat la bani, şi la hoţie, Dumnezeu ştiu cum, a reuşit să câştige procesul, pentru că, a spus avocatul:
— Dacă a murit câinele, turma putea să se piardă, şi atunci cine era vinovatul? Pădurarul! Paznicul pădurii să plătească turma.
Judecătorul a tradus:
— Eşti dator lui Mergeani suma de 20.000 de lei.
Văicăreli şi jale mare. Pot s-o povestesc pe lung, dar n-are rost. Paznicul a scos din buzunar cinci foi de o mie şi a zis că asta e tot ce are şi, din ce n-are, nu dă. Bunicul l-a lăsat să se facă de râs, apoi i-a luat banii din mână, s-a întors către sala plină şi a zis:
— N-am nevoie de atâţia bani de la tine. Pe astea ia-le înapoi. Şi i-a numărat în palmă patru mii. Cu mia de aici – şi-a fluturat-o deasupra capului – haideţi cu toţii să bem şi să mâncăm. Iar tu – a răcnit la paznic – tu, când o să mai vezi căcatul de la oile mele, să-l pupi.
Aşa era bunicul, ambiţios – a conchis Dina Mergeani, care împlinise 80 de ani, în 7 ianuarie 1986. Mi-a povestit istoria în vara aceluiaşi an, la Tulcea, afară în curte, în timp ce nevastă-sa, Sultana, curăţa vinetele pentru salată.

Despre cinste

Tot Mergeani mi-a povestit-o. În fond este o simplă relatare.
— Am fost acum câteva veri în Bulgaria. M-am plimbat peste tot. Frumos! Şi, aşa, de curiozitate, m-am dus într-un sat prin care treceam spre iernatic. Acolo îşi lăsau ai noştri lucrurile pe care nu le puteau căra peste tot: haine bune, cuverturi, chiar bani. Şi în sat, un om pe care îl cunoşteam, un bulgar, m-a întrebat, ce face, măi, Iancu, ce face cu lucrurile pe care mi le-a lăsat? De două ori pe an le scot la aer şi le pun tutun ca să nu intre moliţa, sunt haine bune, e păcat.
Iancu îi încredinţase lucrurile în urmă cu patruzeci de ani, cine ştie cum nu le luase, şi omul acela nu voia să spună că s-a săturat, că-i prea bătrân ca să se ocupe de ele, că n-are loc şi aşa mai departe, pur şi simplu era mâncat de curiozitate, ce planuri are Iancu cu lucrurile pe care i le-a lăsat?
Proverbul „Ce-i în ladă şi pe noi“ exprima pentru mine măsura unui trai sumar. Se poate o formulă şi mai sumară, fără ladă. Deşi hărările — sacii noştri de lână — erau tot un fel de lăzi. Puneai în ei ce aveai şi îi urcai pe măgari. Pe măsură ce obiectele s-au înmulţit, oamenii au învăţat să le semene prin satele pe unde treceau. Le lăsau la prieteni de încredere şi ei, de departe, rămâneau proprietari.
— Şi nu vă era frică? l-am întrebat pe Mergeani.
— Frică să le laşi la prieteni? Păi cum?! Era mai sigur decât la bancă. Banca dă faliment, omul are cuvânt.

Masa

— Am păcălit-o şi în seara asta…
Aşa obişnuia să zică bunica după masa de seară, în timp ce aduna farfuriile. Cea păcălită era burta care cerea mereu. Omul, însă, nu trebuia să-şi pună mintea cu ea, lăcomia era un cusur mare. Mâncau cu mâna. Bunica folosea patru degete, cele două arătătoare şi cele două mari. Când termina de mâncat, le ştergea pe o batistă. Mânca mai curat decât o pisică, nu făcea firâmituri. La masă se stătea pe jos, turceşte. Aromânii din sate aveau un fel de mese joase, cum sunt cele rudăreşti. Nomazii purtau pe ei nişte ţesături speciale care se numeau măsale. Faţa de masă nu este fudulie, omul se deosebeşte de animale pentru că mănâncă pe loc curat. Orăşenii mâncau ca orăşenii din Balcani. Am fost mari plăcintari. Aromânii au făcut multă mâncare pentru alţii.

Despre ruşine

La noi era ruşine
să nu pupi mâna popii,
să nu-ţi respecţi părinţii destul,
să-i spui soţului pe nume de faţă cu oameni străini,
să înşeli în afaceri,
să te vadă neamurile logodnicului înainte de căsătorie,
să pronunţi măscări.
Era ruşine să primeşti de zestre o oglindă prea mare sau prea mică,
să treci peste cuvântul bătrânilor,
să îl încalci pe al tău,
să te căsătoreşti cu cineva din alt neam decât tine,
să-ţi baţi nevasta,
era ruşine să te vadă cineva gol,
să cerşeşti, să minţi,
să nu munceşti destul,
să mănânci prea gustos,
să-ţi radă duşmanul mustaţa,
să-ţi captureze căpitanul sau
să îţi taie coada la cal;
era ruşine să furi;
să ai copii răi,
să preacurveşti,
să dai semne de necumpătare
când bei, când mănânci sau când te îmbraci…
Dar mai presus de toate era ruşine
să nu ai ruşine.
Când tata făcea, după venirea comuniştilor, tot felul de munci şi mama îl întreba:
— Nu ţi-e ruşine, Pavele?
— Mi-e ruşine să am răcitorul gol, era răspunsul lui. Alte vremi.

 




înapoi la pagina principală
 
inchis