Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Hai, leliţă, să votezi, / Până sunt frunzele verzi!

Irina Nicolau




Voci de toate culorile deplâng modul catastrofal în care votează ţăranul. Cele mai blânde dintre voci arată că ţăranul nu se pricepe. Altele mai aspre declară că, în faţa urnelor, el este prost, oportunist şi manipulat. Personal, eu cred că ţăranul nu se sinchiseşte. Jocul electoral nu încape în viaţa lui atât de diferită de a noastră.
Puţin istorie evidenţiază că ţăranul, de când a început să voteze, a făcut-o după cum l-a îndemnat cineva din sat, iar pe acel cineva l-a învăţat altcineva de la oraş care, o dată cu învăţătura, îi făcea şi o promisiune. Citez dintr-o conversaţie înregistrată în care sora fraţilor Arnăuţoiu din Nucşoara vorbea despre alegerile dintre cele două războaie şi despre rolul pe care îl avea în acele momente tatăl său. Iancu Arnăuţoiu era învăţător şi director de şcoală, naş de botez şi cununie la o treime din sat, „notar“ şi „doctor“ când era nevoie. Când aveau loc alegerile el „aduna“ voturile satului şi le pasa cât mai profitabil. Iată ce se întâmpla:
„Tata a fost ţărănist majoritatea timpului, de-al lui Mihalache. Chiar a fost la nunta mea, Mihalache…
Şi, cum v-am spus, era o singură şcoală în comună. Veneau copii de la trei, patru şi cinci kilometri. Tata a vrut să facă şcoli şi în cătunele alelalte, să nu se mai chinuiască atât copiii, să treacă prin pădure sau mai ştiu eu… Şi-atuncea tata mergea la domnii ăştia care erau la putere – că n-au fost ţărăniştii în permanenţă la putere – de exemplu, la liberali. Cică, dacă ne votezi cu satul întreg, vă facem şcoală în Slatina. Şi, tata, ce să facă?! Pentru binele satului se înscria la ei pentru alegeri şi, cu tot satul, mergea şi-i vota pe liberali, să le facă şcoală. Că numai aşa le-o făcea. De exemplu: o dată, mi-aduc aminte că trebuia şcoală la Secături, tot un cătun. Erau averescanii la putere. Şi tata le-a spus, vreau şcoală! Mergea la Inspectoratul Şcolar. Dacă votaţi cu partidul ăsta care e la putere acum, vă face şcoală. Şi, cu tot satul, tata mergea şi vota şi le făcea şcoală pe urmă. Se ţineau de promisiuni. Pentru că, vă spun, tata avea un cuvânt în sat. Şi, când tata se ducea cu tot satul şi le dădea voturile ălora, cum se întâmpla peste tot, sigur că şi ei făceau ce au promis. Le-a făcut şcoală în Secături, în Sboghiţeşti şi în Slatina. Trei şcoli!“
În fond, fragmentul nu aduce mari noutăţi. Înţelegerile electorale se făceau cu preoţii şi cu învăţătorii, procedeul este bine ştiut. Ce m-a frapat a fost insistenţa cu care reveneau cuvintele, tata cu tot satul şi sintagma le dădea voturile ălora. Şi ce mai rezultă limpede este faptul că un distins ţărănist, aflat în relaţii directe cu Mihalache, vota pe liberali şi pe averescani după cum era nevoie, voturile satului fiind folosite în modul cel mai concret ziditor.
Din alegerile care s-au ţinut sub comunişti ţăranul nu a avut ce să înveţe. Nici ţăranul, nici orăşanul. Cu o singură excepţie, alegerile din ’46 care au fost o lecţie de fraudă, cum se fură cu secera şi ciocanul. Au trecut patru decenii fără ca învăţătura din această lecţie să le fie de folos. Şi iată-ne la alegerile din ’90. Ţăranul, tot ţăran. S-a uitat în jur, cine strânge voturile? Iancu Arnăuţoiu murise demult în închisoare, feciorii lui muriseră şi ei în închisori, nepoţii au plecat din sat… Vorbesc despre „cazul“ Nucşoara convinsă fiind că situaţia este valabilă pentru aproape orice sat. De voturi se ocupă acum vechile „organe alese“, o specie de români cu ceafa groasă, maxilarele puternice, degete scurte şi grase, ochi lipsiţi de dor şi de fior. Au ajuns în halul acesta cei care au stat în jurul meselor la şedinţe, în loc să muncească, cei care au trăit din minciună în loc să trăiască după adevăr. Şi acum strâng voturile. Le strâng în toate felurile: prin păcăleală, furt, şantaj, corupţie. Le strâng în folosul lor şi al celor ca ei…
Îmi pare rău dar cam aşa cred că stau lucrurile… Treptat, situaţia se va schimba dar nu prea curând. Este greu să nu te simţi enervat de faptul că nu poţi să-l trezeşti la realitate pe „măi, bade“. În momentele de maximă agasare este folositor să ne reamintim că realitatea noastră nu a devenit încă realitatea lui. Într-o carte de pedagogie, în primul paragraf din primul capitol, am citit propoziţia memorabilă „Părinţi, nu deranjaţi pe copiii dumneavoastră!“. Recomandarea este valabilă pentru adulţii care sunt angajaţi în felurite jocuri şi revin asupra faptului că ţăranul nu depăşeşte repriza locală din jocul electoral. Ţăranul este pe câmp. În general, ară. De seama alegerilor se ocupă în sat cei cu gâtul gros.





înapoi la pagina principală
 
inchis