Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Găină pe sfoară

Irina Nicolau




În 1971, profesorul Mihai Pop a acceptat să conducă o teză de doctorat care ar fi trezit oroarea oricărui senior al folcloristicii româneşti. Îi propusesem să mă ocup de bancuri… Rezerva seniorilor era întreită. Pe de-o parte, bancul ocupa în opinia lor ultimul loc în ierarhia speciilor narative. Ca urmare, puteai să te interesezi de el numai după ce ai rezolvat marile probleme ale mitului, ale basmului, ale legendei, adică la calendele cailor. În al doilea rând, cercetarea bancului era privită ca un gest sinucigaş sau chiar ca o provocare, datorită frecventelor lui incursiuni în zona politicului. În fine, componenta pornografică a bancului îi respingea pe folclorişti care, cu rare excepţii, sunt foarte ruşinoşi.
După admitere, am dat două examene şi am susţinut două referate, cum era pe atunci. Făceam eforturi disperate să compun din nimic o bibliografie, când Codul Eticii şi Echităţii Socialiste a pus capăt episodului de voioşie naţională de la sfârşitul anilor ’60. În conformitate cu acest document de partid românul trebuia să se concentreze asupra familiei, asupra muncii şi asupra patriei. Atât. Am încercat să nu-mi pierd cumpătul. Stai, să luăm fişierul: Aveam 1001 piese. Tot una şi una. Am început să sortez. La dreapta mergeau cele care „nu mergeau“, la stânga, „cele bune“. La dreapta dreptei figurau, în capul meu, bancurile politice de care doream să ţin seamă, dar nu îndrăzneam să le scot din cap şi să le pun undeva. Când am încheiat operaţia, am constatat că numărul celor care „mergeau“ nu depăşea câteva zeci, jumătate cu iepuraşi şi copii isteţi şi, restul, specimene de umor negru. Chiar dacă ar fi fost mai numeroase, tot degeaba. Posibilitatea de a susţine o teză de doctorat despre banc se excludea. Am schimbat o temă mărunţică optând pentru una şi mai mărunţică. Asupra bancului nu am mai revenit. Mă gândesc la el ca la un prieten cu care m-am purtat prost.
După atâta timp, i-aş face un semn. Să-mi mai dau încă o dată doctoratul nu se poate. Mă tentează să caut o explicaţie faptului că românii s-au lăsat de bancuri, dar ar fi prea pripită. Mi-ar plăcea să povestesc cum spuneam bancuri pe vremurile „cele bune“, începând cu perioada lui Stalin, ar fi prea devreme însă, sunt prea mulţi cei care ştiu. Aş putea să-l compar cu snoava. Nu văd cine ar fi cel care poartă grija astei diferenţe, nu s-ar citi. Evident, mi-ar fi foarte plăcut să spun bancurile de care nu mă despart niciodată. Nu sunt multe dar se cuvine să fie spuse, ar fi păcat să le scriu. Ca în alte rânduri a învins respectul pe care îl port istorioarelor, aşadar…
Trăia la începutul anilor ’50 un doctor hematolog român, să-i zicem Popescu. Pe când toţi se îndesau să studieze la Moscova, el a înaintat, acolo unde se înaintau pe atunci, o cerere prin care solicita o bursă de specializare la Boston. Trebuie precizat că avea rude suspuse. Având rude suspuse i s-a răspuns cu dulceaţă că aşa ceva nu se poate, dar că poate fi trimis la Moscova să înveţe la şcoala de hematologie sovietică, cea mai bună din lume. Perseverent, Popescu a continuat să insiste, vreau Boston, vreau Boston. Până la urmă a plecat. Întraripat de victorie, omul care era ambiţios şi plin de calităţi, a început o muncă înverşunată, fiind sigur că îl vor remarca americanii, că îi va face praf. Un ochi i se lipise de microscop, nu mişca de pe scaun. În pauze, când nu număra globule roşii, era un interlocutor modest şi plăcut. A durat un an. După un an, profesorul l-a chemat. În fine! S-au salutat, Popescu a luat loc, profesorul l-a privit cu bunăvoinţă şi l-a întrebat:
— Tu eşti românul reputat pentru bancurile care au împânzit institutul? Spune-mi şi mie câteva…
La începutul anilor ’60, o studentă de la medicină, eminentă, bursă de merit şi aşa mai departe, a spus un banc într-o cofetărie. Urechi vigilente au auzit-o. Anchetă. Proces. Condamnare la un an de muncă, muncă de jos. Examen de stat amânat. Start ratat. Treizeci de ani a purtat tinicheaua de coadă.
În anul 1970, un prieten mi-a cerut să-i compun o colecţie de bancuri. Omul, plin de umor de altfel, le detesta. Socotea că românul este predispus să ucidă cu bancuri orice conversaţie, că le spune până ce se intoxică, până i se face rău. Pe de altă parte, ştia câte situaţii se rezolvă de la sine printr-un banc, aşa că îmi comandase un index alfabetic în care bancurile să fie sistematizate în aşa fel, încât să favorizeze relaţiile cu anumite persoane. Am dat trei lei pe o agendă telefonică, format mic, coperte de vinilin albastru şi am început: la M, de la mătuşă bătrână – bancuri cu iepuraşi; la S, de la secretara directorului – bancuri zvăpăiate cu oarecare perdea; la Ş, de la şef de cadre – bancuri curajoase, să vadă omul cât de sincer eşti… Am umplut carnetul. Totul era bine codificat. La poziţia „prieten revăzut după mulţi ani“, figurau cuvintele-cheie găină pe sfoară. Nu-mi mai pot aminti bancul pe care îl rezumasem aşa. Cele politice erau şi mai bine codificate. Şi eu şi prietenul meu ştiam că ne jucam cu focul. Am făcut câteva repetiţii, ca să le înveţe pe cele pe care nu le ştia, totul urma să meargă de la sine. Dar bancul este o făptură delicată care simte. Simte când omnul nu-l iubeşte. Prietenul meu ştia toate bancurile, le descifra perfect, dar, din când în când, uita câte unul, exact cel care-i trebuia. Lucrând la agendă am avut timp să mă gândesc la fel de fel de nimicuri şi să-mi pun întrebări. De pildă, aş vrea să ştiu cât ar fi rezistat Şeherezada dacă ar fi spus bancuri, oare ar fi scăpat cu capul netăiat?





înapoi la pagina principală
 
inchis