Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Farmecul cotidianului VIII

Irina Nicolau



Dragă Fefe,

Îmi ceri să-ţi scriu despre lucrurile mărunte are mă preocupă. Obsesia acestei săptămâni a fost preşul. Să vedem dacă rezişti.
Luni şi marţi am avut ocazia să intru în câteva blocuri noi din centru. M-a frapat carenţa de preşuri. Oamenii se concentrează pe uşi. Ele trebuie să devină, cu orice preţ, frumoase şi solide. Uşa unui om normal se încuie cu trei chei. Urmează grilaje, blindaje, rame şi zăvoare de fier. Pentru înfrumuseţare, oamenii recurg la ancadramente de lemn pirogravat, vizoare-cap-de-leu din plastic sau bronz, clanţe de alamă cu ornament bogat. Totul se sfârşeşte într-o baie de lac abundent. Este limpede, pentru oricine are ochi de văzut, că uşa a devenit un element emblematic. Ca să fie în rând cu lumea, sau înaintea ei, proprietarul nu face economie nici de bani, nici de sudoare. În rest, ce să-ţi mai spun… unde sunt ramele ieftine în care administratorul încadra file din calendare, leandrii şi ficuşii bolnăvicioşi, muşcatele care creşteau pe scări în oale dezafectate? Ei bine, află că nu mai sunt! Oamenii se închid în apartamentele lor după uşi frumoase şi solide, tratează cu indiferenţă spaţiile comune, iar administratorul se zbate să monteze un interfon.
Am făcut aceste observaţii pornind de la preş. Ce se întâmplă cu preşul? Ca să pot să dau un răspuns m-am silit să recapitulez. În blocul vechi unde am copilărit, pe strada Mendeleev, paralelă cu Bulevardul Magheru, erau preşuri puţine. N-avea preş nici Anny Gall care ţinea un cabinet de cosmetică şi manifesta un interes ostentativ pentru curăţenie. Cum soseau noroiul şi zăpada, nea Albu-portarul acoperea cu o bucată de molton grătarul de fier de la intrare. De frica lui, când veneam acasă, toţi tropăiam, hopa-tropa, de câteva ori pe molton. Deduc că la noi în bloc oamenii nu se prea ştergeau pe picioare şi pot să jur că nici nu se descălţau în antreu.
Am descoperit preşul în adolescenţă, prin anii ’60, când au început să se construiască blocurile noi. Diversitatea era enormă: preşuri de lemn, de fier, din cauciuc, rogojini, împletitură de rafie… Adevărata diversitate era însă dată de fragmentele de covor. După ele puteai să determini originea zonală a fiecărui locatar. Studenţi năbădăioşi, dacă făceam o petrecere „la bloc“, ca să îi pedepsim pe vecinii ce ne bătuseră toată noaptea în ţevi, podele şi plafoane, schimbam preşurile între ele. Coborând pe scări mahmuri, mai găseam energia să mutăm preşurile de la un etaj la altul. De scandalurile pe care le provocam unicul beneficiar era studentul-gazdă.
Revin şi mă întreb, pentru ce a scăzut interesul românilor pentru preş? Descălţatul în antreu se practică încă. La locul de descălţare se află frecvent un preş. Întrebarea trebuie să fie reformulată, de ce a intrat preşul în casă? Cineva mi-a explicat că preşurile din exterior îi atrag pe copiii vagabonzi, peste noapte. Explicaţia este valabilă pentru blocurile fără interfon. Eu am trei răspunsuri care nu se exclud. Cel mai puţin important priveşte oferta de preşuri a pieţii româneşti. Omul cu mulţi bani n-are din ce să aleagă iar experienţa lui occidentală îl face să excludă bucata de covor. Al doilea răspuns ţine de mentalitatea locatarului. Mulţi dintre proprietarii de preşuri din vremea studenţiei mele erau, la origine, ţărani adevăraţi. În sat omul nu concepe să intre direct de afară în casă. Cu alte cuvinte, preşul era pentru el un fel de pridvor. Pridvor, etimologic, chiar asta înseamnă, înainte de uşă. Înainte de uşă, măcar un covor. În fine, mai cred că preşul din faţa uşii reprezenta o relaţie cu spaţiul public. Pe vremuri omul era dispus să „împartă“ praful de pe picioare cu vecinii. Astăzi nu mai împarte nimic. Îşi arată unul altuia uşa. Înaintăm spre singurătate cu o viteză de necrezut.
În rest, căldură mare.

Continui să te aştept,

Riri





înapoi la pagina principală
 
inchis