Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Farmecul cotidianului VI




Dragă Fefe,

Închipuie-ţi, mi-a scris Lia! Nu mă cunoaşte şi, totuşi, mi-a scris.
A înţeles perfect rostul scrisorilor mele: hai să ne referim la nimicuri şi să ne împrietenim.
Scrisoarea ta, dragă Lia, mi-a retrezit interesul pentru scrisul din scrisori, la români. Cred că românii au scris mai mult decât bănuim. Nu cunoaştem decât viaţa epistolară a oamenilor importanţi, este singura publicată. Pe când un volum de scrisori schimbate între oameni comuni? Cezar face tot ce poate ca să sensibilizeze piaţa. Cu conducătorii de licenţe din facultăţi cred că este mai greu. În loc să arunce între dinţii tineri şi ascuţiţi această hrană proaspătă îi silesc să rumege subiece epuizate, transmise ca un bun patrimonial, din generaţie, în generaţie. Mă mănâncă palmele la gândul că aş putea odată să deschid o teză de licenţă dedicată bileţelelor care se trimit în clasă sau formulelor care stau la baza telegramei, a cărţii poştale etc. Şi, chiar teze de doctorat! Pe când o teză de doctorat care să analizeze rolul cenzurii asupra comportamentului epistolar al românului? Dacă se apucă cineva de aşa ceva îi stau la dispoziţie cu o anecdotă din care rezultă modul cifrat în care corespondau în anii ’50 grecii care se repatriaseră cu cei rămaşi „acasă“.
În continuare, îţi voi povesti circumstanţele în care am scris prima mea scrisoare. Eram în al doilea an de rusă. Învăţam rusa din clasa a IV-a. Profa mi-a dat la oră un plic şi mi-a zis, să răspunzi. Era moda corespondenţei de porunceală. Cu ajutorul unei colege care ştia rusa de acasă am citit: „Dragă prietenă, Mă cheamă Marusia. Am 11 ani. Sunt elevă. Tata este muncitor şi mama este muncitoare. Locuiesc în Murmansk, Salut“. Şi semnătura. Hârtia era liniată într-un fel care a pătruns la noi mai târziu iar cerneala era verzuie cum aveam noi la poştă. Am luat o filă de caiet şi, tot cu ajutorul prietenei rusofone, am scris: „Dragă prietenă, Mă cheamă Riri. Am 11 ani. Sunt elevă. Tata e muncitor. (Despre mama nu am spus nimic pentru că stătea acasă.) Locuiesc la Bucureşti. Salut“. Şi semnătura. Am aşteptat răspunsul mai multe luni. N-a venit. Rar, extrem de rar, mă întreb ce mai face singura mea prietenă din Murmansk… Până şi scrisoarea aceea a creat o relaţie. Fefe, te sărut şi te rog să scrii mai lung. Tu nu ai limită de pagini.
Riri

P.S. Lia, dacă tot ai făcut portretul lui Patapievici în cărbune, trimite-i un xerox. Mai ştii, poate îi face plăcere.





înapoi la pagina principală
 
inchis