Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Fantasma românităţii

Irina Nicolau




Recurs la clasicitate

Cineva se juca spunând că este clasic ceea ce se învaţă în clasă. Faptul că despre aromâni nu s-a învăţat niciodată în clasă probează că aceştia, pe nedrept, au fost omişi dintre valorile poporului român. Iubiţi cu intermitenţă – în valuri romantice, mode de iubire – locul lor continuă să fie prost înţeles, binevoitoarea sintagmă „fraţii de la sudul Dunării“ fiind la fel de păgubitoare ca şi tăcerea ostilă în care au fost îngropaţi 45 de ani. Vorbind mereu de „fraţii de la sud“, de „fraţii de la est“ ca de nişte rude îndepărtate, preocupaţi prea mult să nu-i supărăm pe vecini, am creat imaginea unei etnii puţin numeroase, concentrată între hotarele unei ţări. Improvizez în umbra lui Kavafis când spun că, NOI şi VOI, aceste vorbe de gheaţă, nu ar trebui să mai fie rostite, pentru că NOI şi VOI şi EI – adică meglenii şi istroromânii – compunem o românitate mare şi întinsă care a cuprins, la un moment dat, atât pământ cât să încapă în el de patru, cinci ori România actuală. Singură dialectologia s-a priceput să judece drept şi să înţeleagă că limba română a fost vorbită în patru chipuri distincte, că românitatea este o masă cu patru picioare: dacoromânii, aromânii, meglenoromânii şi istroromânii, iar tăblia mesei, locul unde ne aşezăm hranele spiritului, a crescut în secole de muncită şi inspirată lucrare. Numai că, iată, o limbă literară şi o cultură savantă, cu statul şi cu instituţiile care le-au produs, creează un centru faţă de care tot restul devine margine. Din acest centru se vorbeşte în numele lui NOI cu VOI şi despre EI, şi tot de aici este alimentată conştiinţa alterităţii. Faptul este firesc şi, până la un punct nenociv dacă sesizăm la timp momentul socotelii, momentul când din bucăţele refacem un întreg. Căci tu degeaba îmi spui că aromânii nu sunt români, că nu te recunoşti în ei, că eu forţez nota crezând că prin pledoarii pro domo pot să corectez o imagine colectivă. Este păcat că nu înţelegi că propaganda mea – admit că este propagandă, ai dreptate – nu se face în profitul aromânilor, ci al unei fantasme a românităţii, iar ceea ce nu înţeleg eu este de ce orice cuprindere exhaustivă a manifestărilor unei etnii trebuie să fie suspectată de naţionalism şi vulgaritate. Lucrul cel mai important pe care ar trebui să-l înţeleagă românii acum ar fi acela că, aşa cum Dumnezeu este unu şi trei în acelaşi timp, românitatea este unu şi patru şi că, deci, atunci când spui român, înţelegi: dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân, rostite dintr-o singură suflare, iar când invoci pe oricare dintre ei gândeşti român, fiind exclusă ideea nefericită de frate, pentru că fratele nu este o întruchipare a ta ci, pur şi simplu, o altă persoană. De aceea cred că ar fi potrivit să le spunem copiilor în clasă că noi, românii, am fost foarte mulţi. Că dintre noi Bizanţul şi-a ales împăraţi. Să le vorbim de Petre şi Asan ca despre împăraţii noştri, să-i facem să înţeleagă că Dunărea a fost pentru noi doar un drum fără praf şi că, în general, nimic nu ne-a împiedicat să ne paştem oile din insulele Ionice până pe Coasta Dalmată, din Câmpia Tisei până în Caucaz.

Compendiu de patos şi splendoare

Oamenii pe care i-am întâlnit mi-au cerut întotdeauna să le spun ce sunt aromânii în două cuvinte. Durere şi splendoare sunt cheile existenţei lor. Deşi cuvântul paradox nu poate în nici un caz să lipsească, istoria românilor din sud fiind pentru mine un necuprins paradox. De pildă, paradoxal mi se pare că au fost concomitent nomazi, transhumanţi şi sedentari. Că au fost sedentari o probează prezenţa lor în cele mai multe oraşe din Peninsula Balcanică. Negustori şi meşteşugari, aromânii ştiau să exploateze un vad. Transhumanţa este atestată de zecile de târguri păstoreşti plasate cât mai sus în munte. În fine, nomadismul este cel mai contestat. Totul porneşte de la o greşită înţelegere a noţiunii; dacă echivalezi nomadismul cu vagabondajul este firesc să-ţi fie ruşine să fii nomad. Philippe Arbos îi consideră totuşi ultimii nomazi ai Europei. Ei fac parte din familia crescătorilor de animale al căror nomadism nu este dictat nici de sărăcie, nici de setea de aventură, nici de vocaţia pentru jaf, ci de nevoia de a găsi hrană pentru animale.
La drum, viaţa este plină de neprevăzut şi faptul predispune la solidaritate. Într-un sat doi vecini, pot să se duşmănească o viaţă. Când eşti nomad cauţi în orice om un aliat. Grija pentru prietenie devine la aromâni şi albanezi un cult care se exprimă în legătură bessa-bessa . Când eşti nomad trebuie să ştii să-ţi potcoveşti calul să-i ciopleşti un samar, să-l vindeci de boli, să-ţi coşi hainele, să-ţi repari puşca, trebuie să ştii să faci orice. De aceea, când nomadul renunţă la viaţa de pe cal şi se opreşte la oraş, poartă cu sine vocaţia clară pentru meşteşuguri. Aromânii au fost: brutari, hangii, tâmplari, săpunari, scribi, măcelari, gaitangii, pardositori, sticlari, armurieri, arămari, iconari, giuvaergii, zidari – foarte buni zidari: au făcut în Balcani un număr imens de poduri şi biserici; fotografi: fraţii Manachia au reuşit să-l fotografieze pe Sultan. Drumul te obligă să vorbeşti multe limbi. Performanţele aromânilor de poliglosie sunt celebre. Se vorbeşte de oameni care cunoşteau 14 şi 17 limbi. Bilingvismul şi trilingvismul erau o stare curentă. Weigand consemnează o conversaţie purtată în casa unui negustor, unde el cu gazda vorbea în germană, cu mama gazdei în greacă, cu sora acestuia în aromână, iar fratele lui Weigand, care era de faţă, vorbea cu nu ştiu cine în engleză. Şi, ca şi cum limbile pe care le vorbeau nu erau destule, sunt cunoscuţi printr-o sumedenie de limbaje profesionale secrete. Încă din secolul XVII se remarcă la ei un gust explicit pentru cultură. Începând din acest moment putem vorbi fără rezerve de oameni vestiţi. Cu titlu de curiozitate invoc figura Elenei Lucrezia Cornaro Piscupia, care urma facultatea de medicină de la Padova prin anii 1660. În afară de oi şi capre, aromânul nomad creşte cai, catâri şi măgari cu care îşi cară avutul pe unde se duce. Când făcarea (comunitatea) stă pe loc, atunci animalele devin un mijloc de transport pentru alţii. Faptul că aromânii au fost cărăuşii Balcanilor este bine ştiut. I-a scos din competiţie numai trenul. În cărvană tânărul învăţa să se orienteze pe drumuri, să facă afaceri şi să lupte, pentru că o cărvană încărcată era mană cerească pentru tâlhari. Toţi păstorii aromâni au purtat arme, oricare dintre ei era un posibil soldat. Au luptat pentru Bizanţ şi împotriva Bizanţului au luptat împotriva turcilor şi pentru ei au luptat şi cu veneţienii. Iată o istorie cuprinsă undeva între anii 1685-1689 în timpul războaielor turco-veneţiene. Aromânii luptau alături de turci nu din iubire, ci ca să se apere de veneţienii care furau tot ce se putea fura. Cu ocazia unei descinderi dezonorante, veneţienii au capturat câţiva războinici. Legaţi cu mâinile la spate, prizonierii zăceau pe punte dezarmaţi. Vremurile erau însă tulburi pentru toţi. Îmbătaţii de succes au fost atacaţi de o corvetă algeriană care i-a somat să se predea. Luaţi prin surprindere, veneţienii erau pe punctul să cedeze când Angheli Şumila, Micul Hormopol şi Panu Meitani au strigat că ei pot să salveze corabia, în cazul în care sunt dezlegaţi. A urmat o luptă în care aromânii au învins, aşa cum au promis, iar recompensa pe care au pretins-o a fost să fie readuşi, de urgenţă, fix înapoi pe malul de unde au fost luaţi. Ioan Neniţescu, inspector şcolar, deputat şi prefect, în timpul unei călătorii făcute la sfârşitul secolului trecut în Macedonia, a avut ocazia să vorbească faţă în faţă cu brigandul Coconeş. Acesta i-a spus: „Vezi puşca asta? Este o puşcă soldăţească, e grozavă, n-are nimeni voie s-o poarte. E numai pentru militari. Eu am luat-o, ştiu eu cum, şi mă plimb cu ea prin mijlocul Pogradeţului fără să dau seamă cuiva. Nu sunt numai eu aşa, suntem tot neamul Coconeş. Nu plătesc nici bir. Fezu Feta nu mi-a pus bir, ştie cum sunt Coconeşii. Pentru că dacă m-ar vătăma pe mine i-o trage frate-miu un glonţ şi de-l vatămă şi pe el trage alt frate, suntem mulţi şi toţi suntem făcuţi pe puşcă“. Mă încântă ambiguitatea celor două situaţii, cum ambiguă pare să fi fost treaba şi la Missolonghi, unde Lordul Byron admira nu luptători greci, aşa cum credea, ci armatoli aromâni. Este suficient să mergi la muzeul de istorie din Atena şi să păşeşti în sălile tapetate cu portrete de mustăcioşi ca să constaţi, citind numele de sub pictura înduioşător de stângace, că foarte puţini luptători erau altceva decât aromâni. Adică acei luptători despre care Fauriel spune că se antrenau sărind peste 7 cai sau peste 3 carete încărcate cu spini şi care se întreceau cu caii cei mai iuţi în fugă… După 1848 au urmat anii sângeroşi ai renaşterii naţionale când, pentru vina de a voi să audă în biserică şi şcoală cuvânt românesc, aromânii erau înjunghiaţi ca mielul de Gurban. Masacrele iniţiate de mişcarea panelenistă au durat până la începutul secolului XX, când, printr-o iradia, sultanul a decis că aromânii sunt liberi să-şi aleagă limba din şcoală şi biserică, după cum le este vorba. Independent de aceste tulburări păstoritul este periclitat prin constituirea statelor moderne din Balcani. Păstorul şi oaia înfruntă un alt duşman, frontiera. Paradoxal mi se pare că aromânii, deşi implicaţi serios în formarea tuturor acestor state, pentru ei nu au pretins nimic. Să-ţi faci un stat înseamnă să stai să-l păzeşti, or, nomadul ştie să-şi preţuiască mobilitatea, o percepe ca pe un câştig. Cred că a mai contribuit şi ceea ce numesc eu, în glumă, complexul Richelieu, faptul că aromânii preferă situaţiile când pot acţiona din umbră. După 1920 a urmat colonizarea în Cadrilater. Peste un milion de greci proveniţi din Asia Mică fuseseră aşezaţi în zonele locuite de aromâni şi aromânii au decis să plece. Sunt cutremurătoare mărturiile legate de prima iarnă petrecută în ţară. Mă fac să mă gândesc la prima noapte când sunt separate oile de miei. În fine, a căzut cortina celor 45 de ani, o cortină de pâslă prin care nu-ţi auzeai vocea. 45 de ani de consens asupra faptului că aromân însemna legionar şi deci duşman teribil. 45 de ani în care a publica ceva despre aromâni echivala cu transgresarea unui tabu, esenţa tabuului constând în faptul că interzice fără explicaţie. În vara lui 1972 eram „în Iorga“ pentru un paşaport. După ce am spus cu obidă tot ce pregătisem pentru audienţă, ofiţerul a exclamat, ştiu, aromâncă, legionari, cuţitul la brâu. Nu i-am luat-o în nume de rău. În această imagine falsă cred şi alţii. I-am explicat că am purtat cuţite la brâu într-o vreme când modul de viaţă ne-o pretindea, dar că acum nici Joja, nici Carafoli, nici Caragiu – am invocat câteva nume care mă gândeam că îi spun ceva – nu mai poartă cuţite, cum nu mai poartă nici brâu. Pe urmă i-am spus că aromânii nu au fost mai legionari ca alţi români, dar că ceea ce a înşelat chiar şi pe oamenii de bună credinţă a fost faptul că masacrele la care au fost supuşi şi despre care vorbeam i-au făcut să aibă cultul românismului şi al creştinătăţii, care sunt pentru ei două noţiuni îmbibate cu sânge de tată, frate sau fiu şi că pentru românism şi creştinătate mulţi dintre ei trecuseră Dunărea şi veniseră în ţară. Faptul că în locurile de baştină nu au fost niciodată antisemiţi, şovini în general, este probat prin secole de bună convieţuire cu toate etniile din Balcani, atât în sate cât şi în oraşe.

Şi astăzi?

Aromânii trăiesc azi în România, Grecia, Bulgaria, Iugoslavia şi Albania. În grupuri mai mici în America, Australia şi Turcia. Mulţi dintre ei nu mai au conştiinţa aromânităţii lor, au devenit cetăţeni ai lumii, îi recunoşti după nume. Alţii ştiu că sunt armâni, dar faptul nu înseamnă decât că iubesc o proveste, povestea armânamei şi a neamului lor. În fine, mulţi armâni sunt armâni pur şi simplu. Îşi conservă limba, cu riscul de a fi ridicoli, îşi perpetuează valorile, îşi ţin obiceiurile şi se străduiesc să scrie în dialect. Ai obiectat de nu ştiu câte ori că spun despre ei numai lucruri bune şi că binele în exces, la fel ca răul, creează caricaturi. Dacă au avut defecte? Sigur că au avut şi au şi astăzi. Dar, repet, nu aromânii contează acum, o să le fac o dată un portret robot cu mult simţ critic; scopul meu acum este să te sensibilizez faţă de ideea de românitate mare, să te conving că, recuperând mental pe toţi românii, desenul chipului nostru devine mai bogat şi mai subtil. De pildă, cât de bine se completează prin aromâni imaginea românului everghet, orientat spre zidire, şi nu o zidire făcută numai pentru ai lui, ci una care să facă să se vorbească despre el în toată lumea. Nici Tuşiţa, nici Sturnari, nici Averoff, dacă voiau să-şi aşeze ctitoriile în calea lumii, nu le puteau aşeza mai bine decât la Atena. Şi nu pot să nu menţionez esenţa paradoxală a gestului lui Averoff care a făcut pentru Atena tot ce a făcut fără să vină s-o vadă, spunând că „Greciei să-i faceţi binele de departe, dar pe greci să nu-i vedeţi de aproape“. Despre dărnicie se pot spune multe. În 1880, Chiraţa Roşca lasă prin testament 100 de flori pentru biserica din Bitolia, 100 de flori pentru Comitetul Macedoromân, 100 de flori pentru o pompă de incendiu la şcoala de fete şi alte 100 de monezi de aur pentru Fondul facerilor de bine din care să fie înzestrate fete sărace. În 1904, Ciumaga lasă bani pentru construirea unui azil de bătrâni cu o capacitate de 60-80 de paturi. Zega dă bani pentru biserică şi spital. Badralexi pentru farmacie. La Budapesta un Sina construieşte în asociaţie cu contele Széchenyi podul cu lanţuri de peste Dunăre. Alt Sina, tot la Budapesta, are un rol important în crearea unor instituţii ca: Muzeul Naţional, Academia Comercială, Teatrul Naţional, Conservatorul, Casa artelor frumoase, Institutul orbilor, leagăne, spitale. Sina lasă, Dumba lasă, Tuşiţa lasă, toţi lasă câte ceva chiar atunci când se află la Viena, Budapesta, Odessa sau Bucureşti. Parcă Zappa n-a lăsat? Aşa se explică de ce cuvântul lasa a ajuns într-o perioadă să însemne în neogreacă testament. Era posibil să lase pentru că aromânul bogat nu îşi învelea nevasta în aur, ducea în casă o viaţă sobră, mânca şi bea fără exces, şi pentru prestigiul lui ce putea să facă decât să dăruiască? Vreo două secole dăruieşte enorm sfidând limitele dărniciei, numai cine are poate să-şi permită să piardă, să-şi exerseze forţa de a da. Astăzi aromânul nu mai este everghet. Lipsesc cadrele care să traducă binele public în prestigiu. Şi totuşi, ce se întâmplă astăzi? Cred că este ceva care nu se schimbă. În sensul în care Gabriel Liiceanu utilizează figura lui Odiseu şi a lui Ahile, primul versatil şi plurivalent al doilea haplotrop, aromânul este un Odiseu care l-a înghiţit pe Ahile. El lansează spre exterior nebănuite disponibilităţi, iar în casa sufletului conservă o structură veche şi elementară. Faptul este sursa unor infinite paradoxuri şi explică ambiguitatea românului care este şi dârz şi supus, şi muncitor şi leneş, şi cinstit şi hoţ, şi aşa-şi-aşa. Stăteam săptămâna asta la coadă la cartofi. Lume multă şi amestecată. Din vorbă în vorbă se ajunge şi la ţigani. Domnule, zice unu; bine le-a făcut la Kogălniceanu. Da, zice altu’, dar pentru aşa ceva oamenii trebuie să fie uniţi şi noi nu suntem în stare. Păi ăia nu sunt toţi români, îl contrazice primul. Nuuu… scrie şi-n ziar, sunt machedoni.
Ştiu că mentalităţile nu se schimbă prin ucaz, de mâine suntem toţi români şi va fi bine! Ştiu că tot ce pot să fac este să vorbesc fără să sper nimic despre conturul fantasmei mele.





înapoi la pagina principală
 
inchis