Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Eu narai, tu naraşi, el nară…

Irina Nicolau


Îmi displace profund cuvântul naraţiune. Faptul rezultă şi din titlu, sper. Înainte de a se fi ivit naraţiunile, oamenii spuneau poveşti. Iar când vine vorba de poveşti, cu riscul de a mă repeta, revin la o povestire hasidică pe care am găsit-o într-un roman de Elie Wiesel. O rezum.

Trăia odată un rabin care, ori de câte ori nenorocirile ameninţau poporul evreu, se ducea la pădure, într-un anumit loc, aprindea focul şi rostea o rugăciune. Printr-un miracol ceresc răul se îndepărta. Urmează două episoade în care alţi doi rabini, aflaţi în circumstanţe similare, intervin la fel de eficient deşi prestaţia lor rituală este tot mai sumară. Primul nu mai ştie cum să aprindă focul şi al doilea nu-şi mai aminteşte rugăciunea. Dar faptul că amândoi cer ajutorul lui Dumnezeu în locul anumit din acea pădure face ca miracolul să se împlinească. Adică, ştiu destul. De-a patra oară, al patrulea rabin trebuie să-şi ajute, la rândul lui, neamul. Acesta nu mai ştie chiar nimic. Stă în fotoliu, cu capul sprijinit în mâini şi zice către Dumnezeu, citez: „Doamne, nu mai sunt în stare să aprind focul şi nici nu mai ştiu rugăciunea. Nu pot să regăsesc nici drumul spre pădure. Tot ce pot să fac este să spun povestea şi asta ar trebui să fie de ajuns. Şi a fost de ajuns. Dumnezeu l-a făcut pe om pentru că îi plac poveştile“.

Nu pot să-mi închipui ceva mai frumos! Lui Dumnezeu îi sunt plăcute poveştile noastre iar noi avem nevoie de poveşti ca să fim plăcuţi lui Dumnezeu…
Poveştile sunt de foarte multe feluri. În timp, naratologia a inventat multe categorii. În bibliotecile uriaşe dedicate temei cred că s-a spus totul. Sunt sigură că s-a spus totul. Specialist este cel care ştie să indice cartea sau cărţile unde s-a scris despre cutare amănunt. În aceste condiţii, să înveţi ceva devine aproape imposibil. Nici n-am să încerc. Este motivul pentru care revin la povestea hasidică în care se spune că avem nevoie de poveşti din care reiese că omul, în faţa lui Dumnezeu, este o fiinţă povestitoare şi că, prin urmare, dacă n-ar povesti, n-ar mai fi.

În cazul în care este aşa, dar s-ar putea să fie altfel, trebuie să înregistrăm orice derapaj de la primele lui semne. De pildă, mă îngrijorează interesul pe care îl manifestă în prezent românii faţă de scenarii. Pentru ce scenariul nu este poveste a fost explicat, probabil, în câteva zeci de cărţi. Reţin două diferenţe. Prima constă în faptul că povestea apropie pe oameni, iar scenariul îi divizează. Poveştile întăresc comunitatea, scenariile creează grupuri adverse. A doua diferenţă rezultă din modul în care oamenii cred, sau nu, în ce zic. Poveştile sunt spuse de oameni care cred unor oameni care cred. Scenariile se nasc din neîncredere şi hrănesc bănuiala. Sunt înclinată să consider că scenariile sunt plăcute celui Necurat. Şi dacă e aşa, dar, repet, s-ar putea să greşesc, în ceasurile de noapte, când faci bilanţul zilei, ar trebui să-ţi pui şi întrebarea: astăzi am spus poveşti?

Bine, dar nu ştiu poveşti, poate să replice unul care nu ştie. Greşeşti, am să-i răspund, orice om ştie măcar o poveste, povestea vieţii lui. Să povesteşti din viaţa ta e şi greu şi uşor. Uşor, pentru că o cunoşti ca pe apă, greu, pentru că înseamnă să dai. Cel care îşi încredinţează viaţa altuia este un om generos. Şi pudoarea, dacă mă împiedică pudoarea? Cu atât mai preţios darul tău dacă reuşeşti s-o învingi. Interlocutorul meu nu se lasă, şi palavragiii, să deduc de aici că toţi palavragii sunt generoşi? Care, cum. Ceea ce pot să spun este că povestea vieţii lor este ieftină, de vreme ce o spun atât de uşor.

Dialogul poate continua. Mi se poate invoca faptul că au trecut timpurile când oamenii îşi povesteau vieţile pe la hanuri şi în lungi călătorii. Celui care crede aşa i-aş recomanda să se interneze pentru trei zile la spital într-un salon cu paturi multe.
Încerc să-mi închipui cum va fi lumea după ce a dispărut ultima poveste. Nu pot să mi-o închipui. Cu atât mai puţin îmi pot închipui o lume în care omul a rămas fără povestea vieţii lui. Cu ce se va mai înfăţişa la Dumnezeu în ziua Judecăţii de Apoi? Dacă Dumnezeu va spune atunci fiecăruia dintre noi, povesteşte?

Până atunci, propun cititorului o judecată omenească având o dată mai apropiată. Grupul de acţiune culturală FURNICA lansează un concurs de autobiografii. Ele pot fi scrise sau imprimate pe casete audio. „Vieţile de concurs“ se trimit pe adresa: Grupul de acţiune culturală FURNICA, Şoseaua Kiseleff 3, Bucureşti. După noua lege a pământului, câştigătorul primeşte un milion de lei. Intră în concurs scrierile şi înregistrările primite până în ziua de 1 martie. Premierea se face în mai, când rozele înfloresc. Concursul şi premiul sunt de-adevăratelea. Nu narez.

------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90. 




înapoi la pagina principală
 
inchis