Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Despre Platon, ciorbă de burtă şi hamburger

Irina Nicolau




Îmi închipui următorul dialog. Cineva mă întreabă:
— La voi, la Bucureşti, ciorbă de burtă iesti?
— Iesti, îi răspund.
— Şi hamburger iesti?
— Iesti, confirm din nou.
— Atunci ce vă mai trebuie?
Chiar. Nu ne mai trebuie nimic. E bine şi linişte. Cu un deget stăm înfipţi în tradiţie şi cu altul în chifteaua americană care reprezintă viitorul nostru luminos. Faptul că, în prezent, pentru românul care nu fură, un hamburger sau o ciorbă de burtă sunt frecvent inaccesibile nu contează. Nu contează nici că „hrana săracului“ constituie, pentru acelaşi român, unicul prilej de a mânca în oraş. Mi se pare umilitor. Şi îmi închipui cum i-aş spune celui care mi-a pus întrebarea:
— La noi, domnule dragă, la Bucureşti, pe vremea când trăiam omeneşte, mâncam în trei feluri. Acasă în primul rând. În jurul mesei familia se reunea şi mânca respectând un întreg ritual. Aceasta era bucătăria noastră feminină, „ca la mama acasă“. Deşi mâncam bine la mama, mâncatul în oraş era frecvent. Bucătăria din birturi, restaurante şi grădini de vară era de semn bărbătesc. Nu stau să-ţi explic de ce, crede-mă pe cuvânt. Şi mai era o „bucătărie“, când de mamă, când de tată. Alimentul consumat pe stradă, bucuria hoinarilor şi a copiilor. Ce s-a ales de bucătăriile noastre n-o să-ţi spun. Să vorbim mai bine de ce o să se întâmple de acum înainte. Hai, să-ţi ghicesc viitorul bucătăriei româneşti într-un hamburger şi într-o ciorbă de burtă. De ce să limităm ghicitul la cafea?
Timpul întâi. Plătesc şi primesc o tăviţă de plastic. Pe fundul ei, o hârtie care mă informează despre tipurile de hamburgeri, ca să ştiu ce mănânc. Pe hârtie, un teanc de şerveţele, punga de cartofi cu maioneză şi o toltoaşă de mărimea unui măr turtit. Desfac ambalajul şi iese la iveală minunea. Ghicitul în hamburger nu presupune să guşti. Mă uit şi citesc. Văd o chiftea bleagă şi o pâiniţă bolnăvicioasă. Întrezăresc pentru bucătăria românilor un viitor la fel de nesănătos. Drumul de ketchup care se prelinge din chiflă nu duce nicăieri. Speranţa pe care o flutură o bucăţică de salată clorotică nu mă convinge. În galbenul maionezei văd noroc la hepatite. Gras peste gras este o regulă bună în pictură, gras pe prăjeală ar trebui să însemne şah la ficat. Cartofii sunt tăiaţi şi rumeniţi în mod egal. Toţi au avut aceleaşi şanse şi îi mănânci la rând, fără să alegi. Strategia de a lăsa la sfârşit pe cei crocanţi nu mai ţine, bucătăria viitorului va fi fără „bonne bouche“. Mulţimea de şerveţele albe mă face să cred că vom mânca puţin, prost, dar ne vom şterge la gură îndelung. O fată îmbrăcată vesel freacă pardoseala curată cu un şomoiog şi împarte baloane. Îmi pare rău, nu pot să ghicesc mai mult într-un aliment fără sex.
Timpul doi. Fac abstracţie de locul unde am comandat ciorba de burtă şi de cât costă, dacă ne aflăm într-un birt popular sau într-un restaurant de lux. Mă concentrez asupra lichidului din farfurie. Câteva steluţe de ulei prevestesc bani la drum de seară. Nu prea mulţi, o chenzină indexată, eventual. Amestec cu lingura şi număr: opt, nouă, zece… bucăţele de carne albe şi scămoase. Nu e bine. La iarnă va fi frig. Văd gospodine încăpăţânate care, de Crăciun, coc cozonacii noaptea. Miroase a oţet. Asta înseamnă acreală în suflet şi sfadă. Din culoarea ardeiului iute rezultă limpede că nişte inşi fură ceva altor inşi. Nu se vede nici ce, nici cât.
Am glumit… Nu pot să ghicesc viitorul bucătăriei româneşti. Ea n-are nici un viitor. Intrăm în bucătăria Europei, a Americii, a lumii întregi. Este stupid să trăieşti cu gâtul întors. Dar eu vreau să fiu stupidă. Am să-ţi povestesc ce am păţit acum doi ani la Atena. Era vară şi cald. Mătuşa mea murea de sete şi m-a împins într-un McDonald’s. Dorea să stea jos, pretindea un loc curat şi, mai ales, cred că îi plăcea să fie între tineri. După ce am citit preţurile, frumos afişate, am simţit că mă îneacă furia. Totul era de două şi de trei ori mai scump decât la prăvălia de peste drum, unde puteai să mănânci plăcinte cu spanac, brânză şi carne şi, de băut, puteai să bei tot ce vrei. Am întrebat pe cei doi tineri cu care împărţeam masa, sala era plină, pentru ce nu se duc acolo, unde este mai ieftin şi mai bun. Mi-a răspuns fata explicându-mi că aici e mai răcoare. M-am enervat. Le-am spus că sunt din neamul lui Platon şi că prin programul lor genetic pot să suporte căldura de afară. Fata a zâmbit şi mi-a zis că Platon, dacă ar fi trăit, s-ar fi aflat la una dintre mesele de alături, era prea deştept ca să tragă la rău. Nu m-am lăsat şi am replicat că, mâncând hamburgeri, Platon ar fi scris altfel. Eram furioasă şi am spus multe prostii. Acum n-aş mai spune ce-am spus. M-aş duce, pur şi simplu, la plăcinta de spanac de peste drum. […]





înapoi la pagina principală
 
inchis