Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase, sau surprinzătoare, sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totdată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Despre cafenea, cu respect şi dor

Irina Nicolau


Despre cafenea, cu respect şi dor

În fiecare familie există o bătrânică sfătoasă care lasă în urma ei pilde şi vorbe cu duh. A noastră se numea Mari. Ori de câte ori cineva făcea o referire la soartă, ea intervenea ca să spună că şi-o face omul după mintea lui. Am avut o prietenă, zicea, care visa blănuri şi bijuterii; s-a căsătorit cu un armator din Galaţi şi le-a avut. Mie, adăuga, mi-a plăcut să joc table, m-am căsătorit cu unul care avea cafenea şi am jucat. Aşa am aflat de timpuriu că la cafenea oamenii jucau table.
O altă informaţie despre cafenea mi-a parvenit tot de timpuriu, tot din familie şi tot de la Galaţi. Fratele lui Mari, Trasibul Santorineanul, ţinea restaurantul number one din oraş. Mare cartofor, Trasibul obişnuia să joace cărţi cu clienţii. Nevastă-sa, sătulă de ghinioanele lui, trăgea cu coada ochiului la ce se întâmplă şi, când pierdea prea de tot, venea şi răsturna masa cu un gest scurt. Gata, gata cu cărţile, aici nu e cafenea! Deci, am dedus logic, la cafenea oamenii jucau şi cărţi.
Aceste informaţii mă mirau pentru că nu se suprapuneau deloc peste propria mea experienţă de cafenea. Aveam patru ani şi mergeam la cafenea cu tata. Peste drum de Banca Naţională, dădeai colţul unde era atelierul de proteze şi centuri pentru hernii – vitrina plină de mâini şi picioare de lemn, chingi, catarame şi bucăţi de toval – şi intrai într-o curte lungăreaţă care te ducea drept la cafenea. Acolo se adunau macedonenii prin anii ’50. Ştiu precis că nu jucau nimic. Înjurau pe comunişti. NU venea nici o femeie. Pe mine nu mă luau în seamă. Şi totuşi nu mă plictiseam. Aşa e la cafenea, te uiţi în jur şi nu te plictiseşti.
La începutul lui 1950, cafenelele au dispărut. Omul de tip nou nu trebuia să-şi piardă timpul în locuri neorganizate şi nesupravegheate. El asculta conferinţe educative după care juca şah la clubul întreprinderii…
Dacă pofteai o cafea puteai s-o bei în baruri şi în unele restaurante. Întrebai modest, vă rog, serviţi şi cafea? Dacă răspunsul nu era nu, da-ul se rostea cu greaţă. Aşa că toată studenţia am băut votci. Pe urmă, îmi făceam plinul de cafea la serviciu: una, două, trei stacane. Cu cât ceaşca creştea, cu atât cafeaua înceta să mai fie o băutură care produce comuniune. Despre birourile unde prezenţa carismatică a unuia strângea mai mulţi colegi în jurul unei cafele mici, şefii spuneau cu dispreţ dojenitor, acolo e cafenea. Pe urmă au venit cele două cincinale ale nechezolului. Cafeaua s-a scumpit, ajunsese românul să-şi refiarbă zaţul. N-am să uit că, în 1984, un prieten a pus câteva boabe de cafea într-o cutiuţă cu capac etanş şi ne-a zis, vreau să pot să arăt băiatului meu, când va fi mare, cum arată cafeaua.
Şi a vrut Dumnezeu să avem parte de 1989. Primul meu gând a fost să deschid o cafenea. O cafenea cu multă cultură, un loc, nu un spaţiu comercial. Nu am deschis-o. Şi când mă uit la cafenelele pe care le-au deschis alţii îmi vine în minte televizorul cu radio, barometru şi ceas: cafea cu biliard, cafea cu Mirinda, cafea cu gumă de mestecat… Muzica urlă tare şi te invită, bea şi pleacă! Nu tu un ziar, nu tu nimic. Cineva, cu mână moartă, îţi pune în faţă o cafea şi te urmăreşte când pleci cu o privire uşurată. Oamenii nu se cunosc, nu se salută, nu îşi zâmbesc. Intră şi ies ca din Bufetul Gării. Perechile de îndrăgostiţi mai rămân după ce ceaşca s-a golit; ei şi bişniţarii. Nu era aşa cafeneaua lui Mari. Cafeneaua lui Mari era un mod de viaţă.
Meseria m-a silit să citesc, între altele, studii legate de sociabilitate. Ştiu că trăim în epoca lui Fast Food, că oamenii se grăbesc atunci când pierd timpul, că nu mai au stare. Mă tulbură însă două lucruri, altfel aş spune, domnule, nu se mai poate face nimic. Mă tulbură faptul că uneori se întâmplă să fie bine. Mă aflam recent într-o cafenea. Eu şi bărbatul meu eram singurii clienţi. Mai fusesem o dată şi nu ne reaminteam când. În iulie, ne-a spus patronul băgându-se firesc în vorbă. Al doilea lucru care mă tulbură este faptul că mă simt vinovată cum, de altfel, simt că şi alţii sunt vinovaţi. Dacă oamenii care fac cafenele proaste pur şi simplu nu ştiu să le facă mai bine şi, mai grav, dacă cumva ei s-ar lăsa îndrumaţi? Cine să-i îndrume? Cei care se gândesc la cafenele cu respect şi dor sau Asociaţia S.O.S. Bucureşti. Dacă există o astfel de Asociaţie? Nu. Dar de vreme ce nu există, ea poate fi creată.


------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90. 




înapoi la pagina principală