Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Cu mirare şi regret

Irina Nicolau


Mirarea
La începutul lui ’90, am întâlnit străini care voiau să ajute România. Profitam de orice ocazie ca să le spun că de ei depinde dacă va fi un ajutor sau un schimb. Avem şi noi ceva de dat, jumătate de secol de suferinţă nu a trecut peste noi degeaba! Ca să-i conving, le făceam elogiul sărăciei noastre, le vorbeam despre avantajele vieţii de tranşeu, le spuneam că, aici, noi am păstrat valori pe care ei le-au pierdut pe drumul spre bunăstare. Îmi amintesc că am invocat de mai multe ori exemplul „liniilor fierbinţi“. Noi nu avem nevoie de telefoane pentru apelpisiţi, le spuneam. Blocurile noastre, aşa cum le vedeţi, prost încălzite, prost luminate şi frecvent fără apă au numeroase scări şi paliere, unde trăiesc numeroşi vecini cu care, fie că te înţelegi, fie că te cerţi, când ai ceva pe suflet, te ascultă. La noi mai sunt părinţi, naşi, fraţi şi un unchi… Urma alt elogiu adus relaţiilor directe. Sfârşeam, de obicei, spunându-le că politeţea lor nu este o virtute.
Foarte curând am avut surpriza să descopăr că românul a învăţat să-şi livreze viaţa intimă unui personaj numit „Dragă Redacţie“. Îi scrie tot. Pe urmă românul a învăţat gustul „liniilor fierbinţi“, mediatizate sau nu. Cu totul întâmplător am aflat importanţa de care se bucură el în cadrul asociaţiilor care vor să ajute pe dezavantajaţi. În fiecare proiect figurează o linie fierbinte. Vor apărea cu sutele. Şi oamenii telefonează! Sunt surprinsă aşa cum eram surprinsă când auzeam că o femeie a venit la secretarul de partid să-i povestească de-ale casei şi să-i ceară ajutorul pentru că soţul ei bea şi nu aduce banii acasă.
Un specialist al vieţii în oraş pretindea că, pe măsură ce acoperişul casei este mai solid şi instalaţiile sanitare mai corecte, scade comunicarea între oameni. Dacă ar fi aşa, starea acoperişurilor şi instalaţiilor ar trebui să permită românilor să comunice mult şi bine. Ceea ce şi fac. Dacă telefonează la „linii fierbinţi“ este o dovadă că ar comunica şi mai mult. Nu analizez nici de ce cred eu că telefonează, nici dacă aceste linii sunt bune sau rele, nici simptomul cărei stări de fapt sunt. Mă mulţumesc să mă mir. Mă mir aşa cum mă mir când vine iarna prea devreme.

Regretul
Şi totuşi, trebuie să recunosc că nu mirarea m-a determinat să scriu. Frecvent, dimineaţa, comentez cu prietenii „cazurile“ din noaptea precedentă. Câte puţin şi din motive diferite, mulţi urmărim linia fierbinte de la Tele 7abc. Într-o dimineaţă, cineva mi-a spus că o voce căuta în dialogul televizat pe Dumnezeu, un Dumnezeu, ceva în care să creadă. Am crezut că este o glumă. Faptul m-a tulburat. Între marile daruri pe care le putem face lumii socoteam că este şi „felul în care crede românul“. Ore în şir le vorbisem străinilor despre cum crede românul fără catedrale, cum credinţa lui l-a ferit de acreala virtuţii, cum, oriunde s-ar afla, păstrează un deget în barba lui Dumnezeu. Unul din argumentele cele mai puternice mi-l furnizase ultimul recensământ în care 98% din populaţia României a mărturisit relaţia sa cu biserica. Îl invocam la sfârşit, accentuând, după 50 de ani de propagandă ateistă! Să fi fost vocea de la „linia fierbinte“ unul dintre cei care compun procentul de 2%? Dar chiar şi atunci, când unul dintre ei se hotărăşte să iasă din necredinţă să nu ştie că drumul spre Dumnezeu trece printr-o biserică? Vocea să nu fi avut o bunică, o rudă, o vecină să-l înveţe, nu a observat că oamenii în jurul lui postesc, că se pregătesc de Paşti, cum nu s-a gândit că apropierea lui Dumnezeu poate începe cu postul? Sunt multe de spus, de un lucru sunt însă sigură, să telefonezi la un post de televiziune când eşti în căutarea unei credinţe este comparabil cu gestul balenelor care au uitat drumul spre larg şi eşuează pe plaje.
Şi îmi rămâne întrebarea, să fie toate valorile noastre la fel de fragile, se vor topi „rând pe rând“ sub reţeaua de linii fierbinţi?
În timpul din urmă mi se strânge tot mai des inima de câte ori vorbesc despre schimb, despre ce avem noi de dat lumii. Şi nu pot spune cât de mult regret.

------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor \'90.




înapoi la pagina principală
 
inchis