Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Câh, pfui, kitsch

Irina Nicolau




O dragoste mare face cât o boală mare. Iubesc kitschul de când eram copil mic. Când ajungeam la Buşteni şi vedeam pălăriuţele şi poşetele de iască, mingile cu gumilastic, casetuţele cioplite de Covasna, puii şi urşii de jenilie sprijiniţi de un con, ciupercuţele cu loc de fotografie, pur şi simplu căpiam. Dacă mergeam la Constanţa, mă scoteau din minţi condurii împodobiţi cu scoici, bărcuţele, ancorele şi melcişorii, de fapt toate tarabele de suveniruri, cu femeile care vindeau cu tot. După puterile ei, mama îmi cumpăra şi eram fericită. Nu-mi dădea voie să le aşez frumos prin casă. Nimic nu-i perfect! Cu trecerea timpului, obiectul dragostei mele s-a diversificat. Am consumat cu fervoare cusăturile de bucătărie cu înscrisuri din care pot să recit şi sculată din somn: „Cocoşelul fierbe-n oală, bărbăţelul doarme-n poală“; „Este bine şi nu rău, să ai copii în jurul tău“; „Sirenuşa mărilor, în apă trăieşte, cu peşte nu se hrăneşte“. Mă uit cum se schimbă lumea, cusăturile au dispărut. Recent am cumpărat patru bucăţi cu douăzeci de mii. Sunt nebună. Şi povestind unei fete despre ele şi despre acest gen de literatură, ea mi-a spus că ştie una nouă şi mi-a zis: „Bărbăţelul meu cel drag, toarnă ciorbă-n esofag“. Hopa! Aşa ceva nu cred că a fost cusut vreodată. Este creaţia unei persoane care coase puţin. Dacă ar fi cusut mai mult ar fi ştiut cât de plicticos este să coşi litere. Când cineva o face, este pentru că socoteşte vorbele, fie foarte frumoase, fie foarte adânci. Ce să mai spun? Am adunat de pe unde am putut statuete de ipsos vopsite cu duco; am şi acum în mijlocul salonului un grup statuar cu balene roşii, albastre şi verzui. Mi-am petrecut multă vreme uitându-mă la mirese şi la naşe din fotografii. Am privit halucinată cântăreţi şi dansatori populari la televizor, m-am uitat la ei până când m-am decis să fac din spectacolul lor grotesc o teză de doctorat.
La un moment dat m-am apucat să scriu un articol despre kitsch cu o prietenă. Ca să ne amorsăm i-am propus să facem o vizită imaginară în casa unei ţoape. Prietena mea fiind fată fină, eu ghidam. Uite, i-am zis, aici este vestibulul, cuierul de plastic matlasat cu bumbi-capete-de-leu imitaţie de aramă. Te-ai uitat la rama care înconjoară uşa pe dinafară, la cum este scris numele gazdei şi la vizor? Frumos, lucios. Hai, în salon! Aici este vitrina cu pahare, balerine, beţivi, lebede, sticle goale de băuturi străine, spreiuri şi pachete de ţigări – eram în 1985, când se mai purtau ambalajele – biblioteca plină de şerveţele brodate de artizanat, pe recamier perniţa de goblen cu cap de căprioară şi, alături, păpuşa blondă, tablourile, nu scăpa tablourile, chiar dacă nu sunt cu ţigănci, garoafele croşetate de la uşile dulapului, scrumiera mânuţă albă de porţelan, uite pe uşa de la baie pe băieţelul de plastic care face pipi, în dormitor… Nu am apucat să terminăm turul propus, pentru că, la un moment dat, prietena mea a spus, hai, să ieşim de aici!
Oamenii care nu iubesc kitschul sunt de două feluri: cei cu gust nesigur care se tem să nu fie păcăliţi şi cei care au primit prin educaţie un gust ales şi în confruntarea cu kitschul cedează pur şi simplu nervos. Dragostea de kitsch apare la omul cu gust prost şi la cel care are gust să se joace cu gustul lovind în convenţii ca într-o minge de box. Despre cei care iubesc kitschul din snobism nu spun o vorbă. Cel mai vehement duşman al kitschului este ţoapa desţopită care a învăţat că aia şi aia şi aia sunt kitsch şi dă bine să te lepezi de el. Neşansa acestui personaj, pe cât de strident, pe atât de fragil, este că generaţiile de Kitsch se succed foarte repede. Când crezi că ai învăţat de ce trebuie să te lepezi, cazi în altă plasă. Ţoape să fie, că kitsch, ca la banu Ghica. Şi vine întrebarea, ţoapa însăşi să fie un om kitsch, aşa cum s-a scris? Personal, eu nu cred în povestea cu omul kitsch, omul este o structură prea complexă. Recent, cineva spunea că episoade kitsch pot să apară în viaţa oricui. Întrebarea este, câte?
Ce mă intrigă la kitsch este că a ajuns o pălărie sub care se îndeasă prea multe. Kitschul nu poate fi echivalat cu urâtul, cum fac mulţi, kitschul este kitsch. Bine, dar ce este kitschul? Personal, îmi bat capul de vreo zece ani fără să pot să înţeleg. Am citit cât am putut, m-am gândit cât am putut, uneori mi se pare că înţeleg, alteori mă simt iar în ceaţă. Oricum, ultima mea părere este că în jurul kitschului se face o zarvă mai mare decât este cazul. Termenul a fost atestat în Germania, în 1860, şi poate fi derivat, se pare, de la verbul a hazarda. Conotaţia la marfă ieftină şi proastă este clară. Vă puteţi închipui mirarea şi dispreţul neamţului care se confruntă, pentru prima oară, cu lucrul făcut cu neglijenţă, fuşărit. Câh, pfui, kitsch! De o sută de ani şi ceva, savanţii şi artiştii se silesc să invente un sens pentru kitsch, să-l extindă din registrul vizualului spre alte arte, spre etic. Rezultatele de până acum sunt modeste. Multă confuzie.
Din nenumăratele lucruri care s-au spus, demnă de luat în seamă mi se pare afirmaţia că el se naşte din aspiraţia pentru FRUMUŞEL. Şi frumuşelul este o mare pacoste. Greşeşti dacă crezi că ar fi o treaptă în drumul spre frumos. În staţia Frumuşel, cine ajunge este tras pe linie moartă. Şi stă acolo la căldicel, consumă ceai de muşeţel şi se ţine de degeţel cu alţii ca el.
P.S. Uneori mi se pare indecent să scrii articolaşe şăgalnice, când sunt atâtea lucruri grave de spus. Cineva îmi spunea, dacă tot scrii despre kitsch, profită şi pomeneşte-i pe Funar, Dumitraşcu şi câţi ca ei. Am examinat cazurile şi am ajuns la concluzia că personajele nu au comun nimic cu kitschul. Nu reuşesc să văd în ei nimic frumuşel. Repet, nu tot ce este urât, rău, vulgar, mizerabil este şi kitsch. Ar fi păcat să se creeze confuzii.


------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90.


 




înapoi la pagina principală
 
inchis