Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Botniţa la români




– înainte şi după 23 august –

Cei care nu suportă ruşinea de-a fi conduşi iar de-un rege – să vină oricine, numai regele nu – repetă, ca o lecţie bine învăţată, trei argumente: a plecat ducând cu el un tren plin cu aur, va veni aducând cu el cinci fete care ne vor împinge spre sapă de lemn, iar nouă ne va pune botniţe, cum ne-a mai pus.
Minciuna cu trenul doldora de giuvaericale mi-a otrăvit copilăria. Pentru că mama nu a crezut, nu am crezut nici eu. Dar la alţii s-a prins. Câtă vreme nu se cunoşteau inventarele bagajelor regale, românii aveau tot dreptul să se lase sfâşiaţi de îndoieli. Acum, când s-au publicat şi trenul lipseşte din valize, pentru ce se mai vorbeşte de tren?
Povestea cu cinci fete mi se pare şi ea cel puţin ciudată. Mă consternează faptul că „o anumită parte“ a românilor exprimă exact aceleaşi idei. Or, ştiut fiind faptul că oralitatea predispune la variante, firesc era ca în Banat să se spună una, în Moldova alta şi aşa mai departe. Consensul în ce priveşte spaima de prinţese, pentru un fapt de oralitate spontan, este suspect.
Am ajuns, în fine la botniţă, care este argumentul apoteotic al antimonarhiştilor de bine. Vreţi să ne pună iar botniţe? – strigă ei. În acest punct mă opresc mai mult pentru că vreau să-i întreb: aţi văzut în vreun muzeu etnografic un singur exemplar? Aţi citit un singur document care să ateste obiectul, era făcut din piele, din păr de cal, din lemn, din fier? Aţi avut în mână o poză cât de mică şi de ştearsă care să reprezinte un om îmbotniţat? Ştiţi să existe articolul vreunui etnograf care să cuprindă mărturiile unor oameni care au purtat botniţe sau măcar le-au văzut? Căci au existat etnografi dornici să se afirme în vremea celor două decenii care au precedat pe cele de aur, etnografi care au demascat burghezo-moşierimea cu mult zel, şi să nu fi găsit ei o urmă de botniţă, cât de mică, prin care să-şi exalte indignarea? Şi, pe urmă, folclorul, memoria noastră colectivă, să nu fi înregistrat o aluzie la botniţă, cu alte cuvinte, ţăranul care a denunţat cântând şi cum a fost spoliat şi cum a fost bătut – vezi „Doina haiducului“ din manualele şcolare – să nu fi simţit nevoia să fixeze această umilinţă cumplită!? Mă mir!
Hai să fim serioşi, concetăţeni, şi să discutăm cu botniţele pe masă! Să le văd! Să le văd însoţite de martori şi de probe concrete. Au trecut numai câteva decenii, dacă au fost, trebuie să mai fi rămas pe undeva. Posibilitatea ca un vechil sadic să fi impus într-un sat această caznă nu poate fi exclusă, dar de aici să faci din botniţă un simbol regat, este mult prea mult. Întrebare: de ce Zaharia Stancu, cel care ne-a introdus botniţa în literatură şi conştiinţă, şi-a publicat romanul după venirea comuniştilor şi nu a denunţat oroarea cu câţiva ani mai devreme?
Dar mai bine ne-am ocupa de botniţele pe care le-am purtat, nevăzute, 45 de ani. Botniţele care ne-au oprit să ne descleştăm fălcile şi să spunem ce credem. Botniţele care au modelat gura unora să mintă şi să toarne, botniţele care au intrat în creierul altora, adânc. Căci nu sunt puţini cei care îşi păstrează botniţa pentru orice eventualitate, vremurile sunt tulburi, miroase a violenţă şi ei doresc să poată proba oricând că sunt căţei de treabă, care îşi suportă în linişte botniţa şi sunt gata să se gudure cum simt picior de stăpân.
Aşa că mie nu mi-e frică dacă vine regele. Nu întrevăd pericolul botniţei deloc. Înainte de 23 August ea a fost inexistentă, după 23 august ne-au pus-o comuniştii la toţi, iar după 22 Decembrie cine o mai poartă şi o merită!


------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90.

 




înapoi la pagina principală
 
inchis