Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Between East and West – Folk Art treasures of Romania

Ioana Popescu



(Mingei Museum, San Diego, 1 august 2010-3 aprilie 2011)
sau, din păcate,
La spartul târgului

În anii 90 încă mai aflam, pentru că încă ne mai păsa, că în Franţa, la Die, se organiza o mare manifestare de Artă populară din România, intitulată Un pied a l’Est, un pied a l’Ouest. Încă mai era loc de joacă, Irina Nicolau încă mai bri-cola (sic!) cărticele obiect şi aşa se face că în Franţa au plecat două caiete scrise şi desenate de mâna noastră, despre Opincă şi despre Oală. Ce bine ne simţeam în astfel de situaţii, ce mândri eram...
Recent, mai precis anul trecut, la San Diego s-a deschis o expoziţie de tezaure artistice ţărăneşti din România, despre care la noi nu s-a auzit nici pâs. Nucleul expoziţiei este alcătuit din colecţia privată a unei doamne plecate din ţară de peste 60 de ani, care însă nu a încetat să adune, să păstreze şi să arate celor de acolo minunile de acasă. Aşadar, demersul doamnei Lucia Ionescu Kanchenian este unul de everghet, iar noi habar nu avem că, iată, se mai întâmpla şi în zilele noastre. Pe lângă piesele împrumutate muzeului împreună cu fişele lor (6 caiete a peste 500 de coli scrise de mână și donate bibliotecii) cu observaţiile şi comentariile colecţionarei, în expoziţie mai pot fi admirate obiecte care fac parte din colecţia Reginei Maria (împrumutate de la Maryhill Museum of Art), dar nici despre aceasta nu ştiu să se vorbească la noi. Ca şi când nu ar fi de ajuns, la bogăţia expoziţiei au mai participat cu împrumuturi şi donaţii Peggy Geyer, Dr. Katalin Kádár Lynn, Kathleen McLaughlin, Dr. Kiki Skagen Munshi, Sharon Sharpe, Ferenc Tobak şi Dr. Ronald Wixman, Russell Young and Scott Eastman.
Remarc doua lucruri: 1. numele americane mă fac să cred că piesele de artă populară împrumutate pentru expoziţie au fost achiziţionate cu prilejul unor călătorii (turistice, de studiu sau de afaceri) - ocazie a îndrăgostirii de România; 2. Pe Kathleen MacLaughlin am cunoscut-o acum câțiva ani, cu ocazia unui proiect de cercetare vizuală în Transilvania, a revenit pe teren de câteva ori, a învăţat româneşte şi a organizat o expoziție de fotografie la Muzeul nostru. Iată că acum participă la efortul comun de promovare a artelor ţărăneşti din România în Statele Unite, chiar dacă noi nu avem habar de asta. Despre ea îmi amintesc vorbirea molcomă ardeleneasca şi entuziasmul pe care şi-l manifesta adesea, zicând forte fain!
Muzeul Mingei din San Diego... Aflu că în limba japoneză, MINGEI înseamnă arta poporului. Şi înţeleg că manifestul muzeului ar fi cam acesta: înţelegerea şi aprecierea artelor populare din toate culturile lumii. În site-ul lor scrie, aceste arte au o simplitate directă şi reflectă bucuria facerii unor obiecte folositoare, de o frumuseţe fără vârstă, care satisface spiritul uman. Am apăsat bucuria facerii pentru că noi, etnologii români preferăm să vorbim despre chinul materiei în meşteşugurile româneşti, iar singurul pe care l-am auzit insistând asupra bucuriei a fost Horia Bernea.
Expoziţia cuprinde lăzi de zestre, bănci pictate, ceramică, piese de costum şi textile împodobite cu cusături artistice, măşti pentru Jocurile de Anul Nou, icoane pe sticlă, fotografii vechi şi actuale, ba chiar şi o reconstituire de cameră bună maramureşeană. Temele care balizează discursul vizual sunt Estul întâlneşte Vestul, Artele ţărăneşti, Tradiţiile şi stilurile regionale, Muzica şi dansul.
Dacă urmăreşti pe site activităţile pregătitoare ale vizitei de grup, realizezi cu stupoare că tinerilor americani li se explică mai atent semnificaţiile simbolice ale ornamentelor şi ale obiceiurilor noastre, decât celor din România. În plus, sunt obligaţi să asimileze geografia şi istoria României pe scurt, într-un mod oarecum intuitiv (de exemplu, despre suprafaţa României află doar că este uşor mai mică decât cea a statului Oregon). Dar află... Apoi, vizita nu se încheie odată cu ieşirea din spaţiul expoziţiei, ea continuă cu discuţii şi chiar cu aplicaţii practice, cum ar fi lucrul cu lutul, pictura pe sticlă, sau... exerciţii matematice (!), de identificare a modelelor geometrice şi a simetriilor de pe cusăturile costumelor româneşti.


*


Acum, dacă tot am aflat la spartul târgului despre acest eveniment considerat la San Diego cu adevărat important şi dacă oricum prea puţini dintre noi ar fi avut posibilitatea să şi viziteze expoziţia, propun să profităm totuşi de cunoştinţa cu Doamna Lucia Ionescu Kanchenian. Spun să profităm, pentru că, cel puţin pentru mine, scrisoarea în care îşi detaliază demersul a constituit ocazia contactului direct cu lumea românească anterioară bolşevismului, despre care ni se tot spune că o idealizăm. Oare?... Citez din scrisoare şi vă las să judecaţi singuri:
...Prima revelație a fost de la Mama-mare Maria (1880-1957) fiica soților Enache-Bărăga, ciobani din cătunul Corbu, satul Motoci Dolj, care păscuse oile până la 16 ani, când părinții au măritat-o cu Dobre Ionescu (1870-1946) din Milești, Dolj. ...Pe perete era o scoarță țesută de dânsa în 1897, când aștepta să nască pe primul ei copil – tatăl meu, Ilie, 1898-1975; mi-a povestit că a țesut grupuri de câte 3 pistornice... pe care le-a închinat Sfintei Treimi pentru că se rugase foarte fierbinte Domnului Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sf. Duh să rămână însărcinată, iar grupurile de „gărduți” dintre pistornice arătau piedicile peste care trecuse.
...Iia cu poale a fost cusută în 1928, când autoarea, Elena „Lenuța” Ionescu (1910-2008) din Milești se pregătea pentru cununia cu judecătorul Homescu (1900-1988). Broderia Lenuței nu este deloc un artificiu decorativ, ci reprezintă un testimoniu, un mesaj, numit de ea „cusătură cu Pomul Vieții cu Tăblii”. ... Pe fața și pe spatele iiei, se văd clar Tăbliile – dreptunghiurile Decalogului cuprinzând romburile „prescurilor” = simbolul legământului comuniunii credinciosului cu Mântuitorul ... Unde este Pomul Vieții? Ce semnificație au benzile de deasupra și de sub prescurile de pe altiță? Răspunsul se află pe partea stângă a poalelor, unde laturile fotei se petrec puțin numai la talie. Aici se povestește despre Arborele Vieții din Geneză, inclusiv despre tragedia omenirii prin Eva și Adam, care au optat să creadă minciunile șarpelui. Nu întâmplător, șarpele este încolăcit pe trunchiul arborelui și, de la baza lui, pe circumferința poalelor, înconjurând lumea pământeană. Ramurile arborelui apar ca tăblii cu prescuri... prefigurând Mântuirea.




Mai multe informaţii pe...
www.mingei.org/exhibitions/details/522





înapoi la pagina principală
 
inchis