Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când, între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Am fost şi eu dulău…

Irina Nicolau



Pe la sfârşitul anilor ’60, când am schimbat apartamentul nostru minuscul dintr-un bloc procopsit şi ultracentral cu o casă cu pod şi pivniţă din zona Buzeşti – Popa Tatu, ştiam că schimbăm peisajul, dar nu bănuiam cu cât.
Străduţă cu 25 de case, lume amestecată, garduri aplecate, liliac înflorit de Paşti, o turmă de pisici, nici un câine, Piaţa Matache la o aruncătură de băţ, Gara de Nord la două aruncături, inşi dezinvolţi şi plini de vitalitate, miros de cărbune prost, alt tip de sociabilitate, chiriaşi cu bon, foşti proprietari, actuali proprietari, turnători… Din tot ce mi-a fost dat să văd în şase ani, cât am trăit acolo, de neuitat rămân scenele de ceartă şi chef. Nu pot să le uit şi nici nu vreau să le uit! Dacă experienţa mea s-ar fi limitat la variante de locuire tip bloc vechi de pe strada Mendeleev, astăzi m-aş simţi un pekinez pieptănat cu fundiţă. Aşa, privind strada pe după perdea sau, făţiş, din balcon, am fost şi eu dulău…
Nu intenţionez să comunic mai mult decât o imagine. Închid ochii şi o văd. Era vară, era sâmbătă şi era nuntă. Stare de nuntă. Din zori, riveranii şi riveranele se proţăpesc în geam. Bocăneli şi strigăte de muncă. În câteva ceasuri, tipi cu feţe incerte ocupă 100 de metri din carosabil cu un cort uriaş. Îmi fac de lucru pe balcon. Nu sunt singura care spală ferestrele. Sosesc staţiile de amplificare. Sunt la câţiva metri de noi. Urechile îmi iau foc. Câţiva vecini închid ferestrele şi trag obloanele. Peste puţin timp le redeschid, învinşi. Zgomot de frâne şi înjurături. Maşinile care vor să treacă pe stradă nu pot să treacă. Îmi iau inima în dinţi şi cobor să văd ce este în cort. „O mie şi una de nopţi“ cu mese lungi şi albe, farfurii şi tacâmuri aşezate cu grijă, pahare ieftine din care şervetele scrobite ţâşnesc ca nişte paloşe. La capătul cortului, patru lumânări, patru super-lumânări; măsor cu palma buchetul de flori şi are un diametru de un metru patruzeci. Familie de florari cu un singur fecior.
Sosesc nuntaşii. Femeile poartă rochii lungi de lamé şi pantofi de plastic în picioare. Bărbaţii au toţi cămăşi albe, descheiate până la buric. Copiii, care, cum. Foiesc, vorbesc, glume, muzică asurzitoare. Apare femeia din colţ cu bomboane agricole. Astăzi e fără scăunel şi cornete, dă seminţele de gratis, direct în palmă, la nuntaşi. Puţină rumoare. Din fundul curţii se ivesc mirii. El este mic, grăsuţ, are costum alb, papion alb, pantofi de mafiot albi, cu decoraţie cafenie, şi părul încleiat cu o sticlă de briantină. Mireasa e tânără, foarte frumoasă şi uriaşă. Are o rochie lungă, tivită cu pene şi lipită de corp. De la subţiori în sus este goală şi neagră, pe cap, o diademă tip Maria de Mangop. Începe dansul. Un grup mic pleacă cu mirii la biserica Sfinţii Voievozi pentru cununie. Comandoul se întoarce repede şi bosumflat. Preotul nu îi cunună pentru că mireasa este prea dezbrăcată. O lăsăm pe altă dată. Dans. Către opt şi ceva, fără să se fi întunecat, se aprind reflectoarele şi o voce de bărbat face la microfon un anunţ oficial: o nuntă ca în poveşti, vă rugăm să aruncaţi o privire, invitaţi şi neinvitaţi, vă rugăm să poftiţi la masă unde sunteţi aşteptaţi; fiecare să-şi numere însă banii din buzunar pentru că datoria nu face cinste la om. Nimeni nu caută în buzunar, nimeni nu intră în cort, toţi dansează. Din jumătate în jumătate de oră invitaţia se reia pe un ton insistent: poftiţi în cort, intraţi în cort, toată lumea în cort… În cort nu este riguros nimeni, doar mirii intră şi ies. Aş vrea să înregistrez şi nu am cu ce. O rog pe sora mea să fotografieze. Se sfieşte, dar se înduplecă. Dans. Alt anunţ. Tot degeaba. Este unu şi ceva şi muzica se opreşte, ca pedeapsă. Câteva clipe, nuntaşii sunt descumpăniţi. Unul mai bătrân dă capul pe spate şi începe să cânte: păi, foaie verde de trei ori, bei, mori, nu bei, mori, păi, dacă bei să bei destul, dacă mori să mori sătul. Când termină, începe altul. Muzica boxelor reîncepe brusc. Dans. Curând se va crăpa de ziuă. Sunt tot în balcon. Merită! Era pe la patru dimineaţa când muzica s-a oprit, soacra mare a luat microfonul şi a început să strige cu glas piţigăiat: lua-v-ar dracu’ să vă ia şi să vă ardă maţele la toţi, eu v-am ajutat pe toţi când aţi avut nevoie, pomanagiilor, şi cu bani şi cu de toate şi când îmi însor feciorul mă lăsaţi cu cortul gol?! Lua-v-ar dracu’ să vă ia şi să vă ardă maţele la toţi…
Şi acum vine imaginea! Îi văd perfect, zeci de nuntaşi stând în picioare, peste care soacra mare, de la microfon, ploua cu înjurături şi reproşuri. Ei păreau nişte elevi dojeniţi în careu şi ea o tragediană mare. Nu mai ştiu tot ce le-a zis, dar le-a stricat cheful. Cât timp le-a vorbit, unul n-a plecat. Apoi s-a stins reflectoarele. Nunta s-a spart.
Epilog. Când m-am trezit dimineaţa, cortul dispăruse ca şi când n-ar fi fost. Tata s-a interesat şi paguba fusese uriaşă. Soacra mare a murit, până la sfârşitul săptămânii, de supărare. Şi să vezi atunci înmormântare şi chef!

***
Mă întreb ce este mai dificil, să-ţi laşi cheful sau să-ţi laşi voia? Când îţi laşi voia, faci voia altuia, dar când renunţi la cheful tău, pur şi simplu rămâi fără chef. Bine să fie? Au dreptate oamenii care se răţoiesc la tine zicând, aici nu merge după chef, aici facem lucruri serioase! Ordinea şi disciplina se pot dispensa total de chef? Personal, eu nu cred. Am încercat să văd cum numesc nemţii cheful şi am găsit în dicţionar o sumedenie de cuvinte. Tocmai la nemţi, care sunt atât de serioşi…
Şi, vorba cântecului, cheful din ce e făcut? De unde vine şi unde se duce, când se duce? Cum acţionează, este un catalizator? Nu ştiu să răspund. Ceea ce urmează nu este un răspuns decât pentru mine. Cheful face parte din familia stărilor inefabile „de subţire“ care vin şi pleacă, trec peste noi, prin noi, ne dilată şi ne comprimă sufletul, ne întăresc şi ne răvăşesc. Sunt înclinată să acord acestor stări multă atenţie şi respect. Nu stric cheful altora şi, pe cât se poate, îl urmez pe al meu. În fond, cheful este un vânt care suflă, din când în când, în pânzele corăbiilor noastre, mişcă aripile morilor noastre, dar câţi dintre noi mai sunt dispuşi să trăiască din vânt? Sfârşitul acestui mileniu suprimă dreptul la chef, instaurând ordinea motorului. Câştigul este uriaş şi pierderile incalculabile.

------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90. 




înapoi la pagina principală
 
inchis